Ultima etapă a turului Campionatului Republican, divizia B, seria a III-a, s-a disputat duminică, 27 noiembrie 1960. În acea perioadă, toate meciurile se jucau duminica, cu excepţia etapelor intermediare şi a unor situaţii excepţionale. Aradul rămăsese cu o singură echipă în categoria B (divizia B), AMEFA, după ce CFR Arad retrogradase în Campionatul Regional la finele sezonului precedent.
Rivalitatea sportivă (și nu numai) era una deosebită între Arad și Timișoara. Contextul politic și economic a accentuat această rivalitate până aproape de dușmănie. În 1956, regiunea Arad era desființată și împărțită între regiunile Timișoara (din 1960, Banat) și Oradea (din 1960, Crișana). Orașul Arad era inclus în regiunea Timișoara și era redus la funcția de reședință de raion (la fel ca Pecica, de exemplu), multe instituții importante fiind mutate la Timișoara.
În plan fotbalistic, Timișoara își luase partea leului în perioada interbelică. Chinezul (în anii 20) şi Ripensia (în anii 30) aduseseră 10 titluri naţionale şi două Cupe ale României. După război însă fotbalul timişorean a intrat în declin. Multe din echipele tradiţionale au dispărut. Două echipe au rezistat totuşi şi au repezentat fotbalul timişorean la nivelul primelor două divizii: CFR şi Ştiinţa (Politehnica). În primii ani de după război, CFR-ul a fost echipa mai importantă. Feroviarii timişoreni au jucat 10 ani consecutiv în divizia A, din 1946 până în 1956, şi au ocupat locul 2 (după UTA) în sezonul 1947-1948, an în care au pierdut şi finala Cupei României, tot în faţa UTA-ei. CFR Timişoara moştenea parţial de la Chinezul tradiţia fotbalului feroviar timişorean, precum şi baza sportivă "Banatul" de lângă Gara Mare, cea mai mare din oraş la acea vreme. Imediat după război, la CFR au jucat şi o parte din jucătorii care evoluaseră anterior la Ripensia. Ştiinţa Timişoara a promovat abia în 1948 în divizia A şi a avut un traseu "spasmodic", cu retrogradări şi reveniri pe prima scenă fotbalistică a ţării. Totuşi, de pe la mijlocul anilor 1950, Ştiinţa (viitoarea Poli) devenea principala echipă a Timişoarei.
În opoziţie cu ce se întâmpla la Timişoara, Aradul fotbalistic a cunoscut gloria abia în anii de după război. În perioada interbelică, cea mai bună clasare a unei echipe arădene fusese un loc 2 obţinut de AMEFA în sezonul 1935-1936. Baronul Francisc von Neumann, care fusese şi în conducerea AMEFA, a decis imediat după război să-şi înfiinţeze propria echipă de fotbal: UTA (ITA). Aceasta avea să cucerească patru titluri naţionale şi două Cupe ale României în perioada 1946-1954. O parte dintre campionii de atunci au ajuns la AMEFA şi au şi jucat în meciul cu CFR, de exemplu portarul Francisc Kiss, fundaşii Radin Duşan şi Alexandru Dodeanu, aripa Toma Jurcă.
De altfel, AMEFA îşi disputa încă meciurile de acasă pe stadionul UTA ("30 Decembrie" atunci, "Francisc von Neumann" astăzi... dacă mai putem numi aşa grămezile de moloz de pe locul unde a fost stadionul). Era unul dintre cele mai frumoase din ţară! La meciuri veneau mii de spectatori. Cumva se rezolvase la Federaţie ca UTA (în divizia A) şi AMEFA (în B) să joace alternativ pe teren propriu; astfel, spectatorii arădeni aveau parte în fiecare duminică de un meci de fotbal pe stadionul UTA. La stadionul din cadrul Uzinei de Vagoane încă se mai lucra (câtă muncă irosită...). De altfel, acest meci cu CFR Timișoara a fost ultimul pe care AMEFA l-a jucat ”acasă” pe stadionul UTA, în campionat; în retur, în primăvara anului 1961, stadionul din incinta Uzinei de Vagoane era gata și echipa s-a mutat (tot temporar, din păcate) în noua sa casă.
Meciurile cu echipele timişorene erau însă întotdeauna mai deosebite! În epoca aceea (poate la fel ca şi astăzi...) oamenii îşi refulau frustrările la stadion. În sezonul precedent, 1959-1960, ca niciodată, nu fusese nicio întâlnire oficială între echipele arădene şi cele timişorene în primele două divizii. Nicio echipă timişoreană nu era în categoria A, ca să poată juca cu UTA; iar cele două echipe timişorene din categoria B, Ştiinţa şi CFR, au fost trimise în seria a II-a, în vreme ce echipele arădene, AMEFA şi CFR, jucau în seria a III-a.
Exista şi un motiv în plus de revanşă: CFR Arad tocmai retrogradase în Campionatul Regional (avea să revină în B după doar un an). Arădenii erau supăraţi deoarece se considera că Regionala CFR Timişoara sprijinise (şi sprijinea) mai mult CFR-ul timişorean, în dauna echipei arădene! Prin fuziunea cu Astra, în 1948, AMEFA devenise oficial echipa Uzinei de Vagoane Arad iar în ziarele locale se folosea alternativ şi denumirea UVA (Amefa) iar doar peste un singur an denumirea echipei avea să se schimbe oficial în Vagonul. Relaţiile vagonarilor cu echipa CFR Arad erau destul de apropiate, încă de atunci.
Să revenim însă la meci! La ora începerii partidei, 14.15, în tribunele stadionului UTA erau deja peste 2000 de spectatori, dintre care câteva sute de suporteri timişoreni, iar restul, suporteri ai AMEFA! AMEFA venea după o serie "neagră", fiind fără victorie pe teren propriu de două luni, mai exact din etapa a 4-a, când a câştigat chinuit, 3-2 cu Mureşul Târgu Mureş. În schimb, CFR-ul venea după 3 victorii consecutive şi încă la scor, per total 12-2 în ultimele trei partide!
La fluierul arbitrului Nicolae Cursaru (din Ploieşti), s-au aliniat echipele:
AMEFA: Kiss - Juhasz, Duşan, Dodeanu - Jerger, Golovescu - Jurcă, Papiu, Dibaczi, Oroszhegyi, Ciurugă. Antrenor: Gheorghe Albu. A fost ultimul joc din campionat în care fostul mare internațional Gheorghe Albu a antrenat AMEFA (a mai urmat un singur meci, în Cupă, cu CS Oradea). Din iarnă, la conducerea tehnică a echipei a (re)venit Francisc Dvorzsak.
CFR Timişoara: Boroş - Petac, Gal, Apter - Dragoş, Stepan - Gergely, Bălan, Feniaţ, Ionescu, Manciu.
Încă o precizare, foarte necesară: în vremea aceea nu erau permise schimbările! Astfel, dacă un jucător se accidenta şi nu mai putea continua, echipa juca cu un om în minus...
Remarcăm în atacul "leoparzilor" alb-vişinii prezenţa lui Ion V. "Jackie" Ionescu, viitorul antrenor de legendă al lui Poli (şi nu numai), care tocmai revenise în Timișoara după un periplu la mai multe echipe din capitală.
Meciul a fost unul deosebit de animat, a lipsit doar golul, sarea şi piperul fotbalului. Puternic susţinuţi din tribună, jucătorii de la AMEFA au jucat cu o ambiţie deosebită, cu multă însufleţire şi voinţă, dar au reuşit rareori să pună în pericol poarta adversă. De cealaltă parte, CFR a făcut o partidă foarte bună dar a ratat o mulţime de ocazii, scăpând victoria printre degete!
Încă din minutul 2, Stepan execută perfect o lovitură liberă de la 20 de metri dar Kiss intervine salvator, scoţând mingea din vinclu. În minutul 25, Gergely centrează şi Ionescu reia cu capul, puţin peste poartă. În minutul 30, Manciu îl depăşeşte pe Juhasz şi trage de la 14 metri dar Kiss apără miraculos!
AMEFA a dominat teritorial, dovadă şi raportul favorabil al cornerelor: 7-5 (la pauză 3-2). Oportunităţile de gol s-au ivit însă mai rar deoarece linia de atac a jucat slab, fără orizont. Au fost puţine acţiuni închegate şi finalizate cu şut la poartă iar şuturile au fost deseori anemice şi imprecise. Am remarcat doar şutul lui Oroszhegyi (min. 21). Acelaşi Oroszhegyi avea însă să irosească cea mai mare ocazie a gazdelor în acest meci în minutul 40 când, după un corner, a şutat peste poartă din careul mic!
După pauză, acţiunile se succed cu repeziciune la cele două porţi. CFR domină însă tot mai copios şi pune la grea încercare defensiva arădeană datorită atacurilor foarte incisive. Portarul Kiss şi fundaşii Duşan şi Dodeanu aveau să facă un meci excelent, salvând practic un punct pentru AMEFA!
Să enumerăm, aşadar, ocaziile cele mai mari de gol. În min. 52, Ionescu trage de la 10 metri în bară. În minutul 58, Kiss plonjează salutar la picioarele lui Bălan, scăpat singur spre poartă, şi salvează un gol ca şi făcut. În minutul 70, Feniaţ şutează în bară, mingea îi revine lui Gergely, care reia peste poartă. În minutul 81, Kiss este depăşit dar Dodeanu salvează de pe linia porţii şutul trimis de Feniaţ. În fine, în minutul 88, Gergely reuşeşte să treacă de Duşan, căzut la pământ, scapă singur cu Kiss, care-i iese în întâmpinare, şi şutează în acesta!
Lumea a plecat dezamăgită de la stadion. Arădenii, fiindcă AMEFA n-a reuşit să câştige şi, după cum a evoluat, dincolo de ambiţie şi voinţă, nici nu merita victoria. Timişorenii, fiindcă echipa lor, deşi a avut atâtea ocazii, nu a reuşit să le fructifice. Urma o lungă vacanţă fotbalistică de iarnă...La sfârșitul turului, AMEFA ocupa locul 10 (din 14 echipe), cu 11 puncte, iar CFR Timișoara - locul 6, cu 14 puncte.
Este interesant de remarcat că AMEFA (devenită Vagonul peste un an) şi CFR Timişoara au avut un traseu asemănător în anii care au urmat. Ambele echipe aveau să retrogradeze (în ani diferiţi) la mijlocul anilor 1960 în divizia C, însă aveau să revină în B după un singur an. Şi ambele aveau să promoveze în divizia A: Vagonul în 1968 iar CFR Timişoara în 1970, însă tot pentru un singur an, aceasta fiind ultima performanţă de acest gen a celor două echipe! A existat totuşi o diferenţă: în 1968-1969, chiar în divizia A fiind, Vagonul rămânea a doua echipă a Aradului şi retrograda, în vreme ce UTA cucerea cel de-al cincilea titlu, în timp ce CFR-ul a fost în acel an, 1970-1971, singura reprezentantă a Timişoarei la nivelul primului eşalon.
Dedic această postare celor care au fost atunci pe teren şi astăzi nu mai sunt printre noi. De mulţi nu mai ştiu nimic... ştiu însă că doi vagonari de nădejde, Radin Duşan şi Toma Jurcă (nea Tomiţă), doi prieteni buni, care au ajutat echipa atât pe teren, ca jucători, cât şi (mai târziu) de pe banca tehnică, din postura de antrenori, au trecut la cele veşnice în ultimii ani. Dumnezeu să-i odihnească în pace! Şi ca să încheiem într-o notă mai veselă, să spunem că profesorul Ion V. Ionescu este încă în putere şi joacă în continuare... un rol important în fotbalul din oraşul de pe Bega.
Rivalitatea sportivă (și nu numai) era una deosebită între Arad și Timișoara. Contextul politic și economic a accentuat această rivalitate până aproape de dușmănie. În 1956, regiunea Arad era desființată și împărțită între regiunile Timișoara (din 1960, Banat) și Oradea (din 1960, Crișana). Orașul Arad era inclus în regiunea Timișoara și era redus la funcția de reședință de raion (la fel ca Pecica, de exemplu), multe instituții importante fiind mutate la Timișoara.
În plan fotbalistic, Timișoara își luase partea leului în perioada interbelică. Chinezul (în anii 20) şi Ripensia (în anii 30) aduseseră 10 titluri naţionale şi două Cupe ale României. După război însă fotbalul timişorean a intrat în declin. Multe din echipele tradiţionale au dispărut. Două echipe au rezistat totuşi şi au repezentat fotbalul timişorean la nivelul primelor două divizii: CFR şi Ştiinţa (Politehnica). În primii ani de după război, CFR-ul a fost echipa mai importantă. Feroviarii timişoreni au jucat 10 ani consecutiv în divizia A, din 1946 până în 1956, şi au ocupat locul 2 (după UTA) în sezonul 1947-1948, an în care au pierdut şi finala Cupei României, tot în faţa UTA-ei. CFR Timişoara moştenea parţial de la Chinezul tradiţia fotbalului feroviar timişorean, precum şi baza sportivă "Banatul" de lângă Gara Mare, cea mai mare din oraş la acea vreme. Imediat după război, la CFR au jucat şi o parte din jucătorii care evoluaseră anterior la Ripensia. Ştiinţa Timişoara a promovat abia în 1948 în divizia A şi a avut un traseu "spasmodic", cu retrogradări şi reveniri pe prima scenă fotbalistică a ţării. Totuşi, de pe la mijlocul anilor 1950, Ştiinţa (viitoarea Poli) devenea principala echipă a Timişoarei.
În opoziţie cu ce se întâmpla la Timişoara, Aradul fotbalistic a cunoscut gloria abia în anii de după război. În perioada interbelică, cea mai bună clasare a unei echipe arădene fusese un loc 2 obţinut de AMEFA în sezonul 1935-1936. Baronul Francisc von Neumann, care fusese şi în conducerea AMEFA, a decis imediat după război să-şi înfiinţeze propria echipă de fotbal: UTA (ITA). Aceasta avea să cucerească patru titluri naţionale şi două Cupe ale României în perioada 1946-1954. O parte dintre campionii de atunci au ajuns la AMEFA şi au şi jucat în meciul cu CFR, de exemplu portarul Francisc Kiss, fundaşii Radin Duşan şi Alexandru Dodeanu, aripa Toma Jurcă.
De altfel, AMEFA îşi disputa încă meciurile de acasă pe stadionul UTA ("30 Decembrie" atunci, "Francisc von Neumann" astăzi... dacă mai putem numi aşa grămezile de moloz de pe locul unde a fost stadionul). Era unul dintre cele mai frumoase din ţară! La meciuri veneau mii de spectatori. Cumva se rezolvase la Federaţie ca UTA (în divizia A) şi AMEFA (în B) să joace alternativ pe teren propriu; astfel, spectatorii arădeni aveau parte în fiecare duminică de un meci de fotbal pe stadionul UTA. La stadionul din cadrul Uzinei de Vagoane încă se mai lucra (câtă muncă irosită...). De altfel, acest meci cu CFR Timișoara a fost ultimul pe care AMEFA l-a jucat ”acasă” pe stadionul UTA, în campionat; în retur, în primăvara anului 1961, stadionul din incinta Uzinei de Vagoane era gata și echipa s-a mutat (tot temporar, din păcate) în noua sa casă.
Meciurile cu echipele timişorene erau însă întotdeauna mai deosebite! În epoca aceea (poate la fel ca şi astăzi...) oamenii îşi refulau frustrările la stadion. În sezonul precedent, 1959-1960, ca niciodată, nu fusese nicio întâlnire oficială între echipele arădene şi cele timişorene în primele două divizii. Nicio echipă timişoreană nu era în categoria A, ca să poată juca cu UTA; iar cele două echipe timişorene din categoria B, Ştiinţa şi CFR, au fost trimise în seria a II-a, în vreme ce echipele arădene, AMEFA şi CFR, jucau în seria a III-a.
Exista şi un motiv în plus de revanşă: CFR Arad tocmai retrogradase în Campionatul Regional (avea să revină în B după doar un an). Arădenii erau supăraţi deoarece se considera că Regionala CFR Timişoara sprijinise (şi sprijinea) mai mult CFR-ul timişorean, în dauna echipei arădene! Prin fuziunea cu Astra, în 1948, AMEFA devenise oficial echipa Uzinei de Vagoane Arad iar în ziarele locale se folosea alternativ şi denumirea UVA (Amefa) iar doar peste un singur an denumirea echipei avea să se schimbe oficial în Vagonul. Relaţiile vagonarilor cu echipa CFR Arad erau destul de apropiate, încă de atunci.
Să revenim însă la meci! La ora începerii partidei, 14.15, în tribunele stadionului UTA erau deja peste 2000 de spectatori, dintre care câteva sute de suporteri timişoreni, iar restul, suporteri ai AMEFA! AMEFA venea după o serie "neagră", fiind fără victorie pe teren propriu de două luni, mai exact din etapa a 4-a, când a câştigat chinuit, 3-2 cu Mureşul Târgu Mureş. În schimb, CFR-ul venea după 3 victorii consecutive şi încă la scor, per total 12-2 în ultimele trei partide!
La fluierul arbitrului Nicolae Cursaru (din Ploieşti), s-au aliniat echipele:
AMEFA: Kiss - Juhasz, Duşan, Dodeanu - Jerger, Golovescu - Jurcă, Papiu, Dibaczi, Oroszhegyi, Ciurugă. Antrenor: Gheorghe Albu. A fost ultimul joc din campionat în care fostul mare internațional Gheorghe Albu a antrenat AMEFA (a mai urmat un singur meci, în Cupă, cu CS Oradea). Din iarnă, la conducerea tehnică a echipei a (re)venit Francisc Dvorzsak.
CFR Timişoara: Boroş - Petac, Gal, Apter - Dragoş, Stepan - Gergely, Bălan, Feniaţ, Ionescu, Manciu.
Încă o precizare, foarte necesară: în vremea aceea nu erau permise schimbările! Astfel, dacă un jucător se accidenta şi nu mai putea continua, echipa juca cu un om în minus...
Remarcăm în atacul "leoparzilor" alb-vişinii prezenţa lui Ion V. "Jackie" Ionescu, viitorul antrenor de legendă al lui Poli (şi nu numai), care tocmai revenise în Timișoara după un periplu la mai multe echipe din capitală.
Meciul a fost unul deosebit de animat, a lipsit doar golul, sarea şi piperul fotbalului. Puternic susţinuţi din tribună, jucătorii de la AMEFA au jucat cu o ambiţie deosebită, cu multă însufleţire şi voinţă, dar au reuşit rareori să pună în pericol poarta adversă. De cealaltă parte, CFR a făcut o partidă foarte bună dar a ratat o mulţime de ocazii, scăpând victoria printre degete!
Încă din minutul 2, Stepan execută perfect o lovitură liberă de la 20 de metri dar Kiss intervine salvator, scoţând mingea din vinclu. În minutul 25, Gergely centrează şi Ionescu reia cu capul, puţin peste poartă. În minutul 30, Manciu îl depăşeşte pe Juhasz şi trage de la 14 metri dar Kiss apără miraculos!
AMEFA a dominat teritorial, dovadă şi raportul favorabil al cornerelor: 7-5 (la pauză 3-2). Oportunităţile de gol s-au ivit însă mai rar deoarece linia de atac a jucat slab, fără orizont. Au fost puţine acţiuni închegate şi finalizate cu şut la poartă iar şuturile au fost deseori anemice şi imprecise. Am remarcat doar şutul lui Oroszhegyi (min. 21). Acelaşi Oroszhegyi avea însă să irosească cea mai mare ocazie a gazdelor în acest meci în minutul 40 când, după un corner, a şutat peste poartă din careul mic!
După pauză, acţiunile se succed cu repeziciune la cele două porţi. CFR domină însă tot mai copios şi pune la grea încercare defensiva arădeană datorită atacurilor foarte incisive. Portarul Kiss şi fundaşii Duşan şi Dodeanu aveau să facă un meci excelent, salvând practic un punct pentru AMEFA!
Să enumerăm, aşadar, ocaziile cele mai mari de gol. În min. 52, Ionescu trage de la 10 metri în bară. În minutul 58, Kiss plonjează salutar la picioarele lui Bălan, scăpat singur spre poartă, şi salvează un gol ca şi făcut. În minutul 70, Feniaţ şutează în bară, mingea îi revine lui Gergely, care reia peste poartă. În minutul 81, Kiss este depăşit dar Dodeanu salvează de pe linia porţii şutul trimis de Feniaţ. În fine, în minutul 88, Gergely reuşeşte să treacă de Duşan, căzut la pământ, scapă singur cu Kiss, care-i iese în întâmpinare, şi şutează în acesta!
Lumea a plecat dezamăgită de la stadion. Arădenii, fiindcă AMEFA n-a reuşit să câştige şi, după cum a evoluat, dincolo de ambiţie şi voinţă, nici nu merita victoria. Timişorenii, fiindcă echipa lor, deşi a avut atâtea ocazii, nu a reuşit să le fructifice. Urma o lungă vacanţă fotbalistică de iarnă...La sfârșitul turului, AMEFA ocupa locul 10 (din 14 echipe), cu 11 puncte, iar CFR Timișoara - locul 6, cu 14 puncte.
Toma Jurcă (1 ianuarie 1928, Voiteg, TM - 25 martie 2013, Arad)
Extrema dreapă a echipei AMEFA în meciul cu CFR Timișoara
Poza este făcută mai târziu, când era antrenor al echipei Vagonul, pe care a promovat-o în divizia A (1968)
Este interesant de remarcat că AMEFA (devenită Vagonul peste un an) şi CFR Timişoara au avut un traseu asemănător în anii care au urmat. Ambele echipe aveau să retrogradeze (în ani diferiţi) la mijlocul anilor 1960 în divizia C, însă aveau să revină în B după un singur an. Şi ambele aveau să promoveze în divizia A: Vagonul în 1968 iar CFR Timişoara în 1970, însă tot pentru un singur an, aceasta fiind ultima performanţă de acest gen a celor două echipe! A existat totuşi o diferenţă: în 1968-1969, chiar în divizia A fiind, Vagonul rămânea a doua echipă a Aradului şi retrograda, în vreme ce UTA cucerea cel de-al cincilea titlu, în timp ce CFR-ul a fost în acel an, 1970-1971, singura reprezentantă a Timişoarei la nivelul primului eşalon.
Dedic această postare celor care au fost atunci pe teren şi astăzi nu mai sunt printre noi. De mulţi nu mai ştiu nimic... ştiu însă că doi vagonari de nădejde, Radin Duşan şi Toma Jurcă (nea Tomiţă), doi prieteni buni, care au ajutat echipa atât pe teren, ca jucători, cât şi (mai târziu) de pe banca tehnică, din postura de antrenori, au trecut la cele veşnice în ultimii ani. Dumnezeu să-i odihnească în pace! Şi ca să încheiem într-o notă mai veselă, să spunem că profesorul Ion V. Ionescu este încă în putere şi joacă în continuare... un rol important în fotbalul din oraşul de pe Bega.
OBSERV CA ACEASTA ECHIPA ARE VECHIME NU GLUMA
RăspundețiȘtergereoroszhegy este stabilit in Budapesta si trăieste
Ștergere