Remember: ”Cupa de Toamnă” a anului 1949 în districtul Arad

Perioada de după război și până în anii 1950 a fost una dintre cele mai haotice în sportul românesc, în general, și în fotbal, în particular. Instaurarea regimului comunist, cu sprijinul Armatei Roșii și a Uniunii Sovietice, s-a făcut în mai multe etape, care au avut implicații de mare amploare, teribile, asupra societății și economiei. Fotbalul, care suferise în anii de război din pricina lipsei jucătorilor, suferea acum din lipsa de organizare, dar și din cauza trecerii de la profesionism la amatorism, de la sportul de performanță la sportul de masă, de la cluburile private la asociațiile aparținând unor instituții publice, sindicatelor sau ministerelor. Patrimoniul vechilor cluburi a fost și el ”naționalizat”, transferat către noile cluburi și asociații, iar cluburile interbelice și-au pierdut, în mare majoritate, identitatea.

Au scăpat doar câteva: cele universitare, cele feroviare și cele muncitorești, precum și altele (puține), care au știut să se adapteze rapid la noile realități. Dar și acestea au trecut prin numeroase schimbări de nume, astfel încât rareori legătura cu cluburile din perioada ”burghezo-moșierească” mai poate fi identificată. De exemplu, echipele universitare (Universitatea, Politehnica, Sportul Studențesc) s-au numit toate CSU în 1949 iar din 1950, Știința. Echipele feroviare, aproape toate având numele de CFR sau Rapid, s-au numit toate Locomotiva începând din 1950, pentru câțiva ani buni. Cluburile universitare și cele feroviare au fost oarecum avantajate de noul regim comunist. Multe dintre echipele universitare de fotbal au devenit cele mai importante din orașul lor, cum a fost cazul la Timișoara, Cluj, Iași, Craiova. Echipele feroviare au fost la rândul lor favorizate și au ajuns să-și depășească cu mult performanțele din epoca interbelică - poate cu excepția Rapidului, dar la București situația a fost dominată de cluburile armatei (CCA, mai târziu Steaua) și Miliției (Dinamo). Cluburile cu cele mai mari performanțe din perioada interbelică - Ripensia Timișoara, Chinezul Timișoara, Venus București, precum și altele, precum Carmen București, Victoria Cluj, Brașovia Brașov, au dispărut cu desăvârșire.

La Arad situația a fost la fel de dificilă. Imediat după război, baronul Neumann a creat UTA, iar puterea comunistă a preluat și fabrica, și echipa de fotbal; totuși, cum aceasta nu existase înainte, nu s-a considerat necesară o ”reajustare”, deși echipa și-a mai schimbat numele, în ITA și apoi Flamura Roșie, înainte de a redeveni UTA. Echipa a avut performanțe deosebite, câștigând de 6 ori titlul de campioană a României (de două ori consecutiv în primele ediții de campionat de după război) și de 4 ori Cupa României.

A doua echipă din Arad a devenit CFR, o echipă fără prea multă tradiție, care în perioada interbelică nu a existat de sine stătător, ci mai mult în asociere cu alte echipe (Gloria CFR în anii 1920, Crișana CFR în anii 1930, spre final). Clubul feroviar a moștenit ce a mai rămas din baza materială a primului club de fotbal din România, Clubul Atletic Arad, înființat în 1899, și care nu a mai fost ”înviat” după război. Stadionul fusese distrus de bombardamente astfel că muncitorii feroviari au fost cei care au muncit la reconstrucția bazei sportive, care se afla în toamna anului 1949 aproape de finalizare. Stadionul a purtat de atunci numele de CFR; din 1968, aici și-a mutat sediul și Vagonul (AMEFA), după demolarea propriului stadion din incinta Fabricii de Vagoane.

Cele mai puternice echipe din Arad în perioada interbelică fuseseră AMEFA și Gloria. Ambele avuseseră o istorie glorioasă și ambele aveau motive să se mândrească cu ea, chiar și în fața comuniștilor: AMEFA fusese primul club muncitoresc din oraș iar Gloria, prima asociație românească. Nu a fost însă suficient. Gloria avea și o bază sportivă bine pusă la punct, practic singura care s-a păstrat și după război (și într-o oarecare măsură, până astăzi). Echipa a fost preluată de municipalitate - pe vremea aceea se numea ”comuna Arad”, nu existau municipii și orașe ca și astăzi, ci doar comune, care puteau fi urbane sau rurale. Astfel, din 1948 Gloria a trecut la numele SSCA - Sindicatul Salariaților Comunali Arad. În octombrie 1949 și-a schimbat din nou numele în Mureșul.

AMEFA a avut o soartă complicată la rândul său. Faptul că clubul luase naștere cu largul concurs al sindicatelor nu mai avea o atât de mare importanță - anul 1911 era unul foarte îndepărtat. Relația de lungă durată a clubului cu Fabrica de Vagoane a salvat situația în cele din urmă. Această fabrică avea o echipă de fotbal, Astra, înființată în 1934, și care era un fel de soră mai mică a AMEFA. Acum a fost rândul surorii mai mici să intervină, și în 1948 AMEFA fuzionează cu Astra și practic devine oficial echipa Fabricii de Vagoane. Cum fabrica însăși își schimbă numele, după moda epocii, în ”Flamura Roșie”, și echipa devine AMEFA Flamura Roșie. 

Din păcate, fotbalistic vorbind, regresul era inevitabil. Faptul că echipa avea suporteri nu mai avea nici o importanță în noul regim, ba chiar putea reprezenta un risc. AMEFA a fost la un pas de a participa în divizia A în 1946 - când doar o echipă din Arad a fost admisă, UTA, care a și devenit campioană - și în 1947, când a pierdut barajul de promovare cu Karres Mediaș, după ce a terminat pe locul 2 în seria I din divizia B. A urmat însă un sezon mai slab în divizia B, 1947-1948, când AMEFA termină abia pe locul 9 (din 16) în seria sa de divizia B.

Federația anunță însă restructurări masive. Doar primele șase clasate din fiecare serie mai sunt primite în divizia B, care trece de la 4 serii a câte 16 echipe (64 echipe în total) la 2 serii de câte 14 echipe (28 de echipe în total). AMEFA ajunge în situația umilitoare de a juca în divizia C în sezonul 1948-1949. În februarie 1949, o nouă surpriză: divizia C se desființează și toate echipele sunt retrogradate în campionatele districtuale (similare cu cele județene de azi). Autoritățile n-au avut nici măcar răbdare ca acel campionat, 1948-1949, să se încheie, și astfel să simplifice măcar situația promovării în divizia B. Bineînțeles, și campionatele districtuale au fost date peste cap: ele se aflau deja la jumătatea competiției și, brusc, trebuiau să admită noi competitoare.

La Arad, campionatul districtual avea 14 echipe, și trei echipe (din divizia C) au trebuit admise în plus: AMEFA, SSCA (Gloria) și Indagrara. S-au organizat două serii în primăvara anului 1949, cu cele trei echipe jucând etape intermediare (restanțe din tur) ca să poată recupera; AMEFA Flamura Roșie și Indagrara au câștigat cele două serii și au jucat finala campionatului districtual, AMEFA câștigând ambele meciuri, cu 3-1 și 4-1. Din păcate, a pierdut barajul de promovare în divizia B cu CFR Craiova (0-0 la Arad și 2-1 pentru olteni la ei acasă).

Haosul organizațional a continuat și în vara anului 1949. Echipele se pregăteau pentru noul campionat (1949-1950), când s-a anunțat că din anul 1950 se trece la sistemul sovietic de desfășurare al competițiilor fotbalistice, pe parcursul unui an calendaristic, primăvară-toamnă. Acest sistem competițional a fost implementat vreme de șapte ani (1950-1956, inclusiv).

Pentru toamna anului 1949, Federația a organizat o competiție cu statut semi-oficial, ”Cupa de Toamnă”. Echipele din diviziile A și B urmau să joace în ”Cupa de Toamnă” divizionară iar cele din campionatele districtuale, în ”Cupa de Toamnă” corespunzătoare districtului (județului) lor. Nu erau posibile promovări sau retrogradări iar echipele nu aveau voie să folosească jucătorii transferați după 3 iulie 1949, aceștia având drept de joc doar din martie 1950. Era desigur o prostie, pentru că o astfel de decizie practic ”elimina” din competiție toți jucătorii transferați în perioada de vară, și care astfel erau nevoiți să facă o pauză forțată de aproape 9 luni (iulie 1949 - martie 1950). Multe echipe, AMEFA printre ele, au organizat numeroase meciuri amicale, cu scopul de a-și roda noii jucători în vederea campionatului din 1950.
Pentru AMEFA Flamura Roșie, meciurile amicale au fost chiar mai importante decât cele ”oficiale” din Cupa de Toamnă. Adversarii din amicale erau de multe ori echipe divizionare A sau B, care testau serios posibilitățile echipei, spre deosebire de echipele districtuale (de nivel județean), printre care se număra acum și AMEFA Flamura Roșie. Pe lângă meciurile cu echipele divizionare din Arad - UTA (divizia A) și CFR (divizia B), AMEFA Flamura Roșie a jucat și a obținut rezultate foarte bune cu echipele timișorene de divizia A - CFR Timișoara (1-0 pentru AMEFA la Arad) și CSU (Politehnica) Timișoara (AMEFA a câștigat cu 1-0 și la Arad și în revanșa de la Timișoara), și cu divizionara B Arsenal Sibiu (3-2 pentru Arsenal la Sibiu și 2-2 la Arad). Cu UTA și CFR Arad, AMEFA s-a întâlnit de mai multe ori, fie în amicale, fie în cadrul unor turnee locale organizate cu ocazia unor evenimente precum ”Cupa 23 August”, ”Ziua Scânteii” (septembrie), ”Cupa Casei Scânteii” (noiembrie), ”Ziua Tovarășului Stalin” (decembrie).
În Cupa de Toamnă a districtului Arad s-au înscris inițial 35 de echipe, comparativ cu cele 34 care participaseră în campionatul districtual 1948-1949, în cele două categorii (I și II), fiecare cu câte două serii. Echipele au fost înștiințate că, dacă nu participă, nu vor putea să se înscrie în campionatul districtual 1950; altfel, absenteismul ar fi fost mai mare. Rezultă că ar fi o echipă nouă, dar situația era un pic mai complicată. Într-adevăr, unele echipe au ales să nu se înscrie: Armata Ineu, Indagrara II, SSCA II și CFR II (pentru echipele secunde ale Indagrara și SSCA, situația era motivată de faptul că participau echipele mari). Vulturul Arad și Voința Arad au fuzionat și a rezultat echipa Partizanul Arad. Au apărut în schimb și echipe noi: SIA,  Micălăceana, Transportul și Tricoul Roșu în Arad, Horia Șeitin și IPEIL Bocsig în județ.
În cele din urmă, din cele 35 de echipe au mai rămas 32, deoarece Crișul Buteni și Unirea Gurahonț s-au retras pe ultima sută de metri, iar Virtutea Pecica și Clubul Atletic Rovine (Pecica Maghiară) au fuzionat chiar înainte de startul competiției, formând echipa Steaua Roșie Pecica.
Din cele 32 echipe, 19 erau din orașul Arad! Azi, când mai sunt vreo trei echipe din Arad în toate diviziile și eșaloanele, inclusiv județene, sigur că acesta pare un număr mare. S-au format 4 serii, pe criterii geografice, dar și valorice. Astfel, echipele arădene au fost toate repartizate în două serii de câte zece echipe (cele 19 arădene, plus Progresul Vladimirescu) iar cele din județ, în două serii de câte șase echipe, una de sud-vest, și una de nord-est. În cele două serii din orașul Arad, meciurile urmau să se desfășoare doar tur, deci un total de 9 etape; în cele din județ, tur-retur, în total 10 etape. Competiția a debutat pe 11 septembrie și s-a încheiat, cu faza grupelor, pe 13 noiembrie 1949; apoi câștigătoarele seriilor au jucat între ele pentru a stabili între ele campioana ”pe oraș”, ”pe provincie” și apoi ”pe județ”.
Seriile din orașul Arad n-au fost împărțite doar geografic, ci și valoric. Echipele din centrul și sudul orașului au fost incluse în seria I, cea mai puternică; la acestea s-a adăugat și Indagrara, din nord, pentru ca seria să includă cu adevărat toate echipele mai puternice. Celelalte echipe din nord și Progresul Vladimirescu au fost incluse în seria a II-a. Componența seriilor:
Seria I: AMEFA Flamura Roșie, Indagrara, SSCA (Mureșul, fosta Gloria), SFP (SSCCA, fosta SGA), CS Armata, CLC (Constructori), FZ Tricolor, Transilvania, TEBA și Banatul.
Seria a II-a: UTA II, SIA, Fulgerul, Partizanul, Micălăceana, Găiana, Dinamo, Tricoul Roșu, Transportul și Progresul Vladimirescu.
În județ:
Seria I (Pecica): Steaua Roșie Pecica, Șoimii Lipova, Crișul Alb Chișineu Criș (fosta Patria), Frontiera CFR Curtici, Unirea Sântana, Horia Șeitin.
Seria II (Pâncota): Șoimii Pâncota, Victoria Ineu, Șiriana Șiria, IPEIL Bocsig, Dacia Beliu, Sebișana Sebiș.
Trebuie spus că seriile din județ au fost numite ”Pecica” și ”Pâncota” de la început, deci înainte de a se ști că Steaua Roșie Pecica și Șoimii Pâncota le vor câștiga!
Câteva cuvinte despre echipele din seria I din oraș, competitoarele AMEFA.
Indagrara era probabil cel mai puternic adversar al roș-negrilor, și rivalitatea era în creștere; finala campionatului districtual 1948-1949 se lăsase cu incidente și eliminări de ambele părți. Echipa era asociată cu Intreprinderea de Spirt și Drojdie ”Indagrara”, care aparținuse (ca și UTA) familiei baronului Neumann (Naimon în pronunție locală), deci era oarecum sora mai mică a UT-ei. Întreprinderea și-a schimbat numele, după obiceiul epocii, în ”7 Noiembrie” dar echipa și-a păstrat, pe moment, numele. Juca meciurile de acasă pe terenul ”Găiana”, din spatele fabricii, în cartierul Gai (azi, acest teren nu mai există). Pentru meciurile mai importante, primea aprobare să joace ”acasă” pe stadionul UTA.
SSCA era, așa cum am mai menționat, fosta echipă Gloria și fusese preluată de Sindicatul Salariaților Comunali Arad. În octombrie și-a schimbat din nou numele, în Mureșul. Juca pe arena Gloria, a doua ca mărime și importanță în Arad în acel moment, după UTA, ”casă” și pentru multe alte echipe, inclusiv pentru AMEFA Flamura Roșie (era un fel de stadion municipal). Stadionul și-a schimbat și el numele, după echipă: s-a numit SSCA, apoi Mureșul... între timp a redevenit Gloria, dar echipa de fotbal a pierit, după 100 de ani de existență (1913-2013).
SFP era echipa Sindicatului Funcționarilor Particulari, care preluase fosta SGA (Societatea de Gimnastică din Arad), unul dintre cele mai vechi cluburi arădene, înființat în 1871 și cu secție de fotbal din 1903 (a doua după Clubul Atletic Arad). Sindicatul preluase și echipa de fotbal, evident; în octombrie 1949 și-a schimbat din nou numele în SSCCA - Sindicatul Salariaților din Comerț și Cooperație Arad. Echipa juca ”acasă” pe arena Gloria/SSCA/Mureșul, care fusese și arena SGA, încă de la fondare.
CS Armata era o echipă puternică, înființată cu sprijinul Armatei Roșii, și care ”racola” cu încredere jucători de la alte cluburi. Juca acasă tot pe arena Gloria/SSCA/Mureșul și aparținea bazei militare care își avea sediul în Cetate, peste Mureș. A dispărut în vara anului 1953, când au fost desființate toate echipele Armatei din România, cu excepția CCA București (Steaua). Aceste echipe au reapărut mai târziu, cu alte nume (ASA - de exemplu ASA Târgu Mureș, sau Steaua, precum Steaua Mizil), dar nu și la Arad.
CLC era acronimul pentru ”Combinata Lemnari-Constructori” și reprezenta de fapt fosta echipă Unirea, care jucase în campionatul districtual 1948-1949. Aceasta fusese echipa cartierului Pârneava și juca meciurile de ”acasă” pe terenul Unirea, aflat lângă obor, pe locul unde mai târziu s-a construit Fabrica de Confecții iar azi este Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș”. Echipa și-a mai schimbat odată numele, la începutul lunii noiembrie 1949, în ”Constructori” (renunțându-se probabil la ”lemnari”). A preluat jucătorii de la Unirea, precum și vreo câțiva de la TEBA. În anii următori, a devenit una dintre forțele campionatului districtual și apoi a celui regional, reușind să promoveze în divizia B în 1953, cu numele Constructorul Arad, dar a rezistat doar un an (1954).
FZ Tricolor era de fapt fosta echipă Tricolorul, care s-a asociat în mod fericit cu Fabrica de Zahăr și s-a salvat de la dispariție. Până la construcția terenului propriu, juca meciurile de acasă pe arena ”Titanus” (azi ”Motorul”), în Aradu Nou. A avut o evoluție foarte bună în ”Cupa de Toamnă”.
Transilvania era una dintre puținele echipe care și-au păstrat numele intact din perioada interbelică și nu era, deocamdată, asociată cu nici o fabrică sau sindicat. Juca meciurile de ”acasă” tot pe terenul ”Titanus” din cartierul Aradu Nou. S-a retras din competiție cu două etape înainte de final.
TEBA era echipa fabricii cu același nume. Își disputa meciurile de pe teren propriu pe arena Gloria/SSCA/Mureșul. Față de campionatul precedent, echipa slăbise considerabil, o parte din jucători plecând la Constructori. S-a retras din ”Cupa de Toamnă” după ce a încasat o înfrângere cu 12-1 de la AMEFA Flamura Roșie, în etapa a 4-a.
Banatul era echipa cartierului Sânnicolau Mic și își disputa meciurile pe terenul cu același nume, care mai există și astăzi, în Sânnicolau Mic. A avut o evoluție peste așteptări în ”Cupa de Toamnă”, fiind însă favorizată și de șansă: de exemplu, a câștigat meciul cu AMEFA Flamura Roșie cu 5-1, deoarece AMEFA s-a prezentat cu echipa a doua, prima echipă aflându-se în turneu la Sibiu.
Rezultate complete (am folosit numele echipelor de la finalul competiției, pentru a nu încurca):

Etapa 1, 11 septembrie 1949

Transilvania - AMEFA Flamura Roșie 0-5 (0-3)
CS Armata - Indagrara 1-4 (0-1)
FZ Tricolor - Mureșul 4-3 (2-1)
Constructori - SSCCA 1-0 (0-0)
Banatul - TEBA 2-2

Etapa 2, 18 septembrie 1949

AMEFA Flamura Roșie - CS Armata 0-2 (0-2) Pop, Nagy Karoly.
SSCCA - Mureșul 2-5 (2-0) Tomuța, Ursu - Mircea Popa 2, Berindea 2, Tașin.
Indagrara - Banatul 6-0 (2-0) Jivan 4, Fleisch, Szinder.
Constructori - FZ Tricolor 2-2 (1-1) Nădăban, Gligorescu - Turi 2. 0-3 la ”masa verde”.
TEBA - Transilvania 1-1 (0-1) Boroș (autogol) - Kiss.

Etapa 3, 25 septembrie 1949

FZ Tricolor - AMEFA Flamura Roșie 1-3 (0-1) Kovacs - Brătoiu I 2, Toth. 3-0 la ”masa verde”.
Transilvania - Indagrara 1-6 (0-3) Huber - Szinder 2, Havram 2, Bătrân 2.
CS Armata - TEBA 3-0 (1-0) Nagy Karoly, Tatomir, Duma (penalty).
Mureșul - Constructori 2-3 (2-2) Berindea 2 - Gligorescu, Bahner, Acs.
Banatul - SSCCA 3-0 (inițial a fost amânat, s-a jucat pe 13 noiembrie 1949; nu e sigur că acesta a fost rezultatul de pe teren sau cel de la ”masa verde”).

Etapa 4, 2 octombrie 1949

AMEFA Flamura Roșie - TEBA 12-1 (8-0) Brătoiu I 3, Brătoiu II 3, Jifcovici 2, Meszaros 2, Toth, Slivăț - Oloeriu (penalty).
FZ Tricolor - Transilvania 2-0 (0-0)
SSCCA - CS Armata 2-4 (2-1) Ursu, Tomuța - Grecsner 3, Nagy Karoly.
Constructori - Banatul 4-1 (2-0), 0-3 la ”masa verde”.
Indagrara - Mureșul 2-1 (1-1) Bătrân, Brosovszky - Berindea (s-a jucat pe 5 octombrie 1949).

Etapa 5, 9 octombrie 1949

Mureșul - AMEFA Flamura Roșie 1-2 (1-1) Tașin (penalty) - Brătoiu I, Meszaros. 3-0 la ”masa verde”.
Transilvania - SSCCA 2-2 (2-0), 3-0 la ”masa verde”.
CS Armata - Constructori 1-1 (0-1) Pop Eugen - Nemes.
TEBA - Indagrara 0-3 (fără joc, TEBA s-a retras din competiție).
Banatul - FZ Tricolor 3-2 (3-0)

Etapa 6, 16 octombrie 1949

AMEFA Flamura Roșie - Banatul 1-5 (0-2) Schmidt (autogol) - Marian 3, Petcu, Ștefănuți.
Mureșul - Transilvania 3-1 (2-1) Istrate, Mircea Popa, Gligorescu - Mathei.
Constructori - Indagrara 3-3 (0-1), 0-3 la ”masa verde”.
FZ Tricolor - CS Armata 1-1
SSCCA - TEBA 3-0 (fără joc)

Etapa 7, 23 octombrie 1949

SSCCA - FZ Tricolor 1-3 (1-2)
Banatul - CS Armata 1-3 (1-1), 3-0 la ”masa verde”.
Transilvania - Constructori 0-5 (0-4)
TEBA - Mureșul 0-3 (fără joc)
Indagrara - AMEFA Flamura Roșie 3-0 (2-0) Bătrân 2, Havram (s-a jucat pe 26 octombrie 1949).

Etapa 8, 30 octombrie 1949

AMEFA Flamura Roșie - SSCCA 5-1 (1-1)
FZ Tricolor - Indagrara 3-4 (2-3), 0-3 la ”masa verde”.
Mureșul - Banatul 3-0 (1-0)
CS Armata - Transilvania 3-0 (fără joc, Transilvania s-a retras din competiție)
Constructori - TEBA 3-0 (fără joc)

Etapa 9, 6 noiembrie 1949

Constructori - AMEFA Flamura Roșie 1-1 (0-1)
Transilvania - Banatul 0-3 (fără joc)
TEBA - FZ Tricolor 0-3 (fără joc)
Indagrara - SSCCA 1-2 (0-1) - s-a jucat pe 9 noiembrie 1949.
Mureșul - Armata 1-2 (0-1) - s-a jucat pe 13 noiembrie 1949.

Clasament final

1.Indagrara                9 8 0 1 31-5   16

2.FZ Tricolor             9 6 1 2 21-10 13

3.Banatul                   9 6 1 2 22-14 13

4.CS Armata             9 5 2 2 17-12 12

5.Mureșul (SSCA)     9 5 0 4 23-14 10

6.Constructori (CLC) 9 4 2 3 14-13 10

7.AMEFA Fl. Roșie   9 3 1 5 24-19  7

8.SSCCA (SFP)        9 2 0 7 11-25  4

9.Transilvania             9 1 1 7   6-28  3

10.TEBA                   9 0 2 5   4-33  2

Indagrara a dorit să-și ia revanșa după ce a pierdut finala campionatului districtual 1948-1949 cu AMEFA Flamura Roșie și a jucat foarte serios toate partidele, impunându-se fără probleme, cu excepția ultimului joc, când deja era câștigătoare a seriei. Se remarcă numărul mare de meciuri câștigate sau pierdute la ”masa verde”, cauzate de utilizarea unor jucători care nu aveau drept de joc decât din martie 1950. Echipele au preferat să piardă meciurile, dar să-și rodeze jucătorii. AMEFA a pierdut în felul acesta două meciuri, cu FZ Tricolor și Mureșul, ambele câștigate; la fel au pățit și Constructorii, care au pierdut chiar trei meciuri în acest fel (toate pe teren propriu!). Principalele beneficiare au fost FZ Tricolor, Banatul și Indagrara.
Indagrara a câștigat la scor și finala pe oraș, 6-0 cu Fulgerul (pe 20 noiembrie 1949) iar Steaua Roșie Pecica s-a impus în finala pe ”județ”, 4-1 la Pecica cu Șoimii Pâncota (nu e sigur că s-a mai jucat și retur). În ceea ce privește finala Cupei de Toamnă pe district, s-a anunțat un meci la Pecica între Steaua Roșie și Indagrara Arad, pe 18 decembrie 1949, dar nu s-a mai comunicat rezultatul!!
AMEFA Flamura Roșie s-a clasat abia pe locul 7, în condițiile în care pleca drept favorită. Conducerea clubului a decis însă să acorde o mai mică importanță Cupei de Toamnă, accentul fiind pus pe jocurile amicale, în special cu echipe ”tari” din divizia A și B.
Iată și lotul de jucători folosiți de AMEFA Flamura Roșie în ”Cupa de Toamnă” și în amicalele din această perioadă (cu caractere îngroșate sunt jucătorii care erau legitimați sigur la data de 21 septembrie 1949):
Portari: Boșneac Gheorghe, Kiss Ferenc (Francisc);
Fundași: Cohan Petru, Sârbu Traian, Oprița Gheorghe, Racz, Radu.
Mijlocași: Voicu Ioan, Slivăț Iosif, Szaniszlo Zoltan, Moșuleț Mihai, Dodea, Kerekes, Mosko.
Atacanți: Toth Karoly (Carol), dr. Jifcovici Dumitru, Popovici Petru, Meszaros Zoltan, Sandor Imre (Emeric), Brătoiu I, Brătoiu II, Nossa Vasile, Boaru Pavel, Scherz, Huzum, Gera, Acs, Micu, Luca, Kovacs.
Se juca în sistemul 1-2-3-5 iar echipa standard era: Boșneac (Kiss) - Cohan, Sârbu - Voicu, Slivăț, Szaniszlo - Brătoiu I, Jifcovici, Brătoiu II, Sandor, Toth.
Jucătorii plecau și veneau cu destul de mare ușurință, după cum rezultă din folosirea a nu mai puțin de 30 jucători. Puțini erau folosiți constant. Mosko și Schertz veniseră în iulie de la CFR Arad iar în septembrie au plecat la IMS Hunedoara. Huzum a plecat tot în septembrie la UTA. Cohan, Sârbu și Voicu au plecat din noiembrie la CS Armata. Acs a venit cam tot atunci de la Constructori.

Legende ale fotbalului amefist: Mihai Corsenți

AMEFA a avut și a dat, timp de peste un secol, numeroși sportivi de valoare, inclusiv medaliați olimpici sau mondiali, la diferite discipline sportive. Dintre cei mai renumiți fotbaliști, unii au jucat la echipa națională, alții au ajuns la echipe din străinătate, au câștigat cupe europene sau alte competiții interne sau internaționale.

Totuși, nu toți fotbaliștii de mare valoare au avut șansa aceasta, nu toți au fost văzuți atunci când trebuia de un antrenor sau de un scouter, iar talentul lor s-a risipit, putem spune, în fotbalul din ligile inferioare. Poate la un nivel mai ridicat nu ar fi fost la fel de strălucitori; dar în fotbalul mic și foarte mic, prezența lor a adus lumină în jocul echipelor la care au evoluat, a creat spectacolul pe care orice iubitor al fotbalului și-l dorește atunci când vine la stadion.

Este și cazul lui Mihai Corsenți. Jucător ofensiv, folosit mai ales în spatele atacanților, un fel de ”volante” sau mijlocaș ofensiv, uneori mijlocaș coordonator sau de ”creație”, mai rar în bandă, a fost un adevărat talent al fotbalului arădean în deceniul anilor 1990 și începutul anilor 2000. A fost totodată și un excepțional executant al fazelor fixe (lovituri libere și cornere). În ciuda geniului său fotbalistic, vizibil de la o poștă atunci când era pe teren, n-a ajuns niciodată mai sus de divizia C, având ghinionul ca nici o echipă arădeană (cu excepția UTA) să nu promoveze în divizia B între 1992 și 2003, practic perioada în care a jucat la cel mai înalt nivel al său. La UTA se pare că nu au fost ochi pentru el, iar perioada anilor 90 a coincis cu anii cei mai grei ai tranziției, în care și fotbalul românesc a avut mult de suferit, mai ales la nivelul local, prin desființarea multor echipe, în ciuda succeselor echipei naționale.

Cariera sa fotbalistică a fost legată organic de locul său de muncă de la Schela de Petrol Arad. Născut la 13 ianuarie 1971, Mihai Corsenți apare prima dată pe firmamentul fotbalului în lotul echipei Petrolul Arad, care promovase în vara anului 1988 în divizia C, cu Ionuț Popa ca antrenor-jucător. Din 1989 se înmulțesc cerințele din partea FRF ca echipele de divizia C să folosească cel puțin un junior și alți patru jucători sub 24 de ani pe parcursul întregului joc, astfel că toate echipele de la acest nivel fac loc în lot, obligatoriu, și tinerilor. De această șansă beneficiază și Mihai Corsenți, care se impune repede ca un jucător de bază al echipei petroliste, care își desfășura partidele de acasă pe stadionul din localitatea Zădăreni, fiind cunoscută de altfel și cu numele de Petrolul Zădăreni.

În sezonul 1991-1992, Petrolul Arad se retrage la un moment dat din competiție iar echipa se mută, din sezonul următor, la Pecica, unde joacă însă în divizia D (Campionatul Județean Arad) cu numele de West Petrom Pecica (oficial s-a numit West Petrom Arad).

În primul an, 1992-1993, echipa petroliștilor pecicani a fost devansată de CPL Arad, care a și promovat apoi în divizia C, dar în sezonul următor, 1993-1994, West Petrom Pecica devine campioana diviziei D a județului Arad și participă la barajul de promovare. Deși nu trece de baraj, West Petrom Pecica ajunge în divizia C datorită fuziunii dintre Astra Arad și Aris Arad, care au format FC Arad, iar West Petrom primește locul lăsat liber. Formal, FC Arad a fost continuatoarea Astrei (Vagonul) iar West Petrom a primit locul de la Aris (Strungul).

West Petrom Pecica, campioana diviziei D Arad 1993-1994

Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Al. Țamboi - antrenor secund, I. Șișa - administrator, Văleanu, Nedelea, Corsenți, Vărșăndan, Zaharia, Bobu, Bălan, K. Kovacs - maseur, M. Drăgucean - antrenor principal.

Rândul de jos: Gîrba, Igna, Cameniță, Ardelean, Takacs, Sucigan, Arman, Negrea.

În afara titlului de campioană județeană, West Petrom Pecica a câștigat în 1994 și ”Cupa României” - faza județeană. În finala disputată în data de 23 iunie 1994, la Zăbrani, West Petrom Pecica a învins pe Mureșul Zădăreni cu 4-2, Mihai Corsenți marcând cel de-al treilea gol al echipei sale la scorul de 2-1.

Din 1994 Mihai Corsenți joacă vreme de cinci sezoane la West Petrom Arad (Pecica) în divizia C, fiind unul dintre cei mai constanți jucători ai acestei echipe și aflându-se mereu printre remarcați, în special datorită numeroaselor pase de gol dar și a unor goluri spectaculoase.

West Petrom Pecica, campioana diviziei D Arad 1993-1994

Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Al. Țamboi - antrenor secund, I. Șișa - administrator, Văleanu, Nedelea, Corsenți, Vărșăndan, Zaharia, Bobu, Bălan, K. Kovacs - maseur, M. Drăgucean - antrenor principal.

Rândul de jos: Gîrba, Pupăză, Cameniță, Ardelean, Attila, Sucigan, Arman, Negrea.

În acești ani, echipa pecicană a avut evoluții destul de diferențiate, luptând uneori pentru supraviețuire, alteori pentru promovare. Iese în evidență campionatul 1998-1999, când echipa s-a numit ”U” West Petrom, având un sprijin și din partea Universității de Vest ”Vasile Goldiș”, și a fost cel mai aproape de promovare, terminând în cele din urmă pe locul 4, la egalitate de puncte cu CFR Cluj. Trebuie spus că în acel an și locul 2 din serie putea promova în divizia B, în urma unui joc de baraj.

În vara anului 1999 se împlineau 100 de ani de la primul meci de fotbal jucat pe teritoriul de astăzi al României, la Arad, pe 15 august 1899. În cinstea acestui eveniment, au sosit la Arad numeroase personalități ale fotbalului și jurnaliști, s-au jucat meciuri de old-boys. Evenimentul a fost umbrit de degradarea tot mai accentuată a stadionului Astra, locul unde se jucase acel meci. Totuși, conducerea Uzinei de Vagoane Astra-Trinity a promis, cu acea ocazie, că va reface echipa de fotbal și totodată stadionul va fi pus la punct în cel mai scurt timp, pentru a putea din nou găzdui meciuri.

Proiectul inițiat de directorul fabricii, domnul inginer Gheorghe Albu, a avut consecințe imediate. A fost preluată echipa Motorul Arad, aflată în degringoladă în divizia D, și în acel sezon a purtat numele de Motorul Astra. Obiectivul a fost de la bun început promovarea în divizia C. În acest scop, sub conducerea tehnică a lui Cean, Cuedan și mai târziu a lui Marcel Coraș, ajutați de Ioan Șold și Mihai Jivan, s-a constituit un lot competitiv, format din jucători cu care se putea promova fără probleme, urmând ca apoi să se forțeze promovarea în divizia B.

Dintre jucătorii care au rezonat cu acest proiect al vagonarilor, de refacere a vechiului club AMEFA (care până la urmă s-a numit ACU Astra), s-a numărat și Mihai Corsenți. Pentru prima dată, după foarte mulți ani sub culorile petroliste, a părăsit echipa West Petrom pentru o echipă de divizia D, care avea însă obiective dintre cele mai mărețe. În sezonul 1999-2000, Mihai Corsenți a jucat în aproape toate cele 30 de meciuri disputate de Motorul Astra, marcând și destule goluri și, ca de obicei, și mai multe pase de gol. A fost de multe ori și căpitanul echipei, fiind respectat de toți ceilalți jucători și datorită valorii, dar și experienței. Motorul Astra a jucat inițial meciurile de pe teren propriu chiar la Zădăreni, apoi pe stadionul ”Motorul”, înainte de a reveni cu adevărat ”acasă”, pe stadionul Astra-CFR.

Motorul Astra a câștigat fără prea mari emoții divizia D în acel an și a promovat fără baraj (a fost anul în care toate campioanele județene au fost primite în divizia C). Totodată, echipa vagonară câștiga și ”Cupa României” - faza județeană, învingând pe Șoimii Lipova pe stadionul UTA cu 3-1, în data de 7 iunie 2000. Și de această dată, Mihai Corsenți a fost decisiv, marcând golul al doilea al echipei Astra la scorul de 1-1, în minutul 71.

În vara anului 2000, echipa tocmai promovată este adoptată și de Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș”. În cinstea primului club de fotbal de pe actualul teritoriu al României (Clubul Atletic Arad) s-a luat decizia ca echipa să se numească Atletic Club Universitatea (ACU) Astra Trinity Arad. Din păcate, din 2001 Uzina de Vagoane nu a mai putut susține financiar echipa, astfel că ea a rămas doar cu numele de ACU Arad până la desființare (2011).

Pentru sezonul 2000-2001, echipa a fost întărită iar Marcel Coraș a fost (re)adus ca antrenor principal. Mihai Corsenți a fost păstrat în lot și a jucat în peste 20 de  meciuri din campionatul 2000-2001. Surprinzător, nu a marcat niciun gol în acest sezon, dar s-a revanșat din plin prin pasele de gol, din care ne amintim de acea minge pusă ”pe tavă” lui Coriolan Vizitiu pentru golul de 2-0 din meciul cu liderul clasamentului, Universitatea Cluj, echipă la care Ionuț-Ovidiu Sabău era antrenor-jucător.

Din păcate, ACU Astra Trinity Arad n-a reușit promovarea în acel an, terminând în cele din urmă pe locul 4, după ce a fost aproape tot campionatul pe locul 3, după Universitatea Cluj și Telecom Arad. Mihai Corsenți a fost tot mai rar folosit în retur, și decide să se despartă de echipa vagonară în vara anului 2001.

Urmează un ultim an (2001-2002) în divizia C, la vechea sa echipă, West Petrom Pecica. Revenirea la Pecica s-a datorat și familiei, Mihai Corsenți însurându-se la Pecica și fiind tătic din vara anului 2000. După anul 2002 renunță încetul cu încetul la activitatea de performanță, jucând mai mult din plăcere la a doua echipă de atunci din Pecica, Progresul, care evolua în Campionatul Județean ”Onoare” (Liga a 5-a). În sezonul 2004-2005 răspunde unei ultime provocări în divizia D, la Voința Zimandu Nou, echipă unde a jucat alături de unii dintre foștii săi colegi de la Pecica sau de la Astra.

În prezent, mai joacă fotbal pe teren mic, sintetic, în ”Liga Desavoia” Arad, la echipa Victoria Ursus. Activitatea sa fotbalistică nu pare foarte spectaculoasă, în contrast cu jocul său de pe teren, unde a fost mereu unul dintre cei care s-au evidențiat și care au atras în mod pozitiv atenția publicului spectator. A purtat de multe ori tricoul cu numărul 10 și a fost un adevărat ”număr 10” prin abilitățile tehnice și execuțiile sale de mare finețe. Comparativ cu alți jucători, nu a avut șansa ca realizările sale să fie mediatizate, jucând mai mereu pentru echipe mici; în plus, a pus mare preț și pe alte realizări decât cele strict fotbalistice, respectiv cele legate de profesie și familie.