Într-o postare anterioară, a fost descris contextul în care s-au desfășurat competițiile fotbalistice în vara și toamna anului 1949, când autoritățile au decis trecerea de la sistemul toamnă-primăvară, în care s-au desfășurat campionatele până în 1948-1949, la sistemul de sorginte sovietică, primăvară-toamnă, în care s-au desfășurat campionatele vreme de 7 ani, între 1950 și 1956 (inclusiv).
Pentru AMEFA, instaurarea regimului comunist în varianta sa stalinistă nu a fost deloc de bun augur. În comparație cu alte cluburi din perioada interbelică, AMEFA s-a salvat ca urmare a fuzionării cu Astra, echipa Fabricii de Vagoane, redenumită ”Flamura Roșie”, conform uzanțelor. Prin aceleași chinuri au trecut și alte echipe arădene, care, pentru a supraviețui, au fost nevoite să se asocieze cu fabrici sau cu sindicate. A fost și cazul unui alt club de tradiție din Arad, Societatea de Gimnastică Arad (SGA; în maghiară ATE), înființat în 1871, cu secție din fotbal din preajma anului 1900, probabil a doua ca vechime din Arad și din țară, după Clubul Atletic Arad, înființat în 1899. SGA și-a schimbat denumirea în 1948 în SFP, ca urmare a asocierii cu Sindicatul Funcționarilor Privați, iar în 1949 în SSCCA (Sindicatul Salariaților din Comerț și Cooperație Arad). Această denumire ducea la unele confuzii cu fosta Gloria Arad, care devenise SSCA (Sindicatul Salariaților Comunali Arad).
În 1949 se împlineau 5 ani de la evenimentul din 23 august 1944, marcat ca sărbătoare națională de importanță mare, pe fondul reinventării istoriei de către noile autorități comuniste. Deja se profilau manifestările de rigoare, cu defilări, parade și sărbătorirea cu mult fast a unui eveniment care a fost la rândul său ”reinventat”. Din punct de vedere sportiv, în toate orașele din țară s-au organizat competiții, purtând numele ”Cupa 23 August”. La competiții, desfășurate la toate disciplinele sportive, participau aproape toate cluburile și asociațiile sportive, promovându-se sportul de masă.
La Arad, la fotbal s-au înscris 10 echipe, dintre care două divizionare: UTA (divizia A) și CFR (divizia B) și opt echipe din campionatul districtual, inclusiv AMEFA Flamura Roșie, câștigătoarea campionatului districtual Arad 1948-1949, ajunsă aici ca urmare a desființării diviziei C la mijlocul sezonului competițional 1948-1949.
Cele opt echipe din campionatul districtual urmau să joace între ele optimi de finală și sferturi de finală; cele două echipe calificate urmau să joace în semifinale cu cele două echipe divizionare, calificate direct în această fază. Finala mare s-a jucat pe 23 august 1949.
În optimi de finală, disputate joi, 18 august, AMEFA Flamura Roșie a învins Banatul Sânnicolau Mic cu 6-0 (4-0) prin golurile lui Virgil Huzum (4), Boariu și Mosko, iar SSCCA a trecut de Tricolor cu 3-0 (1-0). Învingătoarele urmau să joace între ele în sferturi. În celelalte două optimi, Armata a învins TEBA cu 3-0 (1-0) iar Indagrara și SSCA (Gloria) au terminat la egalitate, 1-1 (1-1); meciul s-a rejucat a doua zi și s-a încheiat cu victoria oarecum surprinzătoare a SSCA cu 3-0 (2-0).
Așadar, sâmbătă, 20 august 1949, stadionul SSCA (fost și viitor Gloria) a găzduit un interesant cuplaj fotbalistic, cele două sferturi de finală ale Cupei ”23 August”: AMEFA Flamura Roșie - SSCCA de la ora 15 și Armata - SSCA de la ora 17.
Sâmbăta fiind zi lucrătoare, doar câteva sute de spectatori au venit pe o căldură sufocantă să asiste la primul meci al zilei, care avea un favorit cert - AMEFA Flamura Roșie, echipă în rândul căreia jucau doi foști internaționali și alți fotbaliști de valoare. Cei doi internaționali erau Zoltán Szaniszló II și Iosif Slivăț. Szaniszló II, jucător aflat la finalul carierei de fotbalist și începutul carierei de antrenor, la aproape 40 de ani, a revenit la AMEFA după aproape 10 ani, timp în care, între 1940 (an în care AMEFA a fost desființată de autoritățile legionare) și 1948 a jucat în orașul său natal, Cluj, la Clubul Atletic Cluj (KAC, între 1940 și 1944 în campionatul Ungariei), echipă care și-a schimbat numele în Vasas, apoi Ferar Cluj, înainte de a fuziona cu CFR Cluj. El a fost selecționat de 5 ori în naționala României între 1935 și 1938 ca jucător al AMEFA și o dată în cea a Ungariei, în 1932, pe vremea când juca la Hungária Budapesta. Este interesant că el a revenit la AMEFA în 1949 cu puțin înaintea colegului său din echipa de sfârșit de ani 30, Iosif Slivăț. Acesta, puțin mai tânăr, avea la activ 3 selecții în naționala României din perioada 1939-1940, când juca la AMEFA și apoi la Rapid București, plus două titluri de campion obținute cu UTA (ITA) în 1947 și 1948. În afara celor doi, în echipă se aflau jucători precum Armin Mosko și Camil Schertz, originari din Oradea și veniți ”la pachet” de la CFR Arad; Camil Schertz era, la rândul său, campion național cu UTA (ITA), pentru care jucase în sezonul 1947-1948. În atac, Virgil Huzum juca ultimele sale meciuri la AMEFA, urmând să fie transferat la UTA, unde avea și el să câștige campionatul României în anul 1950; ceva mai târziu avea să se transfere tot la UTA și portarul Ferenc (Francisc) Kiss, campion al României cu echipa textilistă în 1954.
AMEFA Flamura Roșie avea aproximativ următoarea componență: Ferenc Kiss (Gheorghe Boșneac) - Petru Cohan, Traian Sârbu - Armin Mosko (Ioan Voicu), Iosif Slivăț, Zoltán Szaniszló II - Camil Schertz (Tóth Károly), dr. Dumitru Jifcovici, Virgil Huzum (Mihai Moșuleț), Pavel Boariu I, Imre Sándor. Din echipă mai făceau parte Gheorghe Oprița, Petru Popovici, Zoltán Meszáros, Vasile Nossa. Fiind vorba de o competiție neoficială, erau posibile schimbările.
Arbitri: Morocz - Văgălău și Păcurar.
Meciul nu a avut istoric, AMEFA Flamura Roșie câștigând cu scorul categoric de 7-1 (4-0). Armin Mosko a deschis scorul după o acțiune pe banda dreaptă, iar Virgil Huzum a reușit o ”dublă” pentru 3-0. Rezultatul pauzei l-a stabilit Sándor Imre, extrema stângă a roș-negrilor.
În a doua repriză, AMEFA a redus turația motoarelor, dând posibilitatea adversarilor să înscrie golul de onoare, prin Márossy. Finalul a aparținut însă tot celor de la AMEFA Flamura Roșie, care au mai punctat de trei ori, prin Pavel Boaru, Iosif Slivăț și (din nou) Sándor Imre, care iată, a înscris înainte de finalul fiecărei reprize.
Publicul spectator a aplaudat la scenă deschisă evoluția echipelor, în special a învingătorilor, care au câștigat din nou la scor, după 6-0 cu Banatul Sânnicolau Mic, în optimi.
În celălalt sfert de finală, care a urmat acestui joc, CS Armata a învins fără prea multe probleme pe SSCA (Gloria) cu 3-0, profitând de faptul că adversarii au avut un meci în plus cu o zi înainte (rejucarea cu Indagrara).
A doua zi, duminică, 21 august 1949, s-au desfășurat semifinalele, de data aceasta pe stadionul UTA. Cele două echipe divizionare, UTA și CFR Arad, erau mari favorite în fața celor două echipe districtuale, AMEFA Flamura Roșie și CS Armata, mai ales că se calificaseră direct în această fază și jucătorii lor intrau pe teren odihniți. Totuși, meciul vedetă al zilei, dintre UTA și AMEFA Flamura Roșie, a fost unul destul de echilibrat, și s-a încheiat cu o victorie la limită a textiliștilor, 2-1 (2-1), în condițiile în care AMEFA a deschis scorul prin Camil Scherz iar foștii și viitorii campioni au fost nevoiți să întoarcă rezultatul, prin golurile lui Kovács și Szuhanek. CFR Arad a dispus cu 1-0 (1-0) de CS Armata, gol Palfi. Finala Cupei, dintre UTA și CFR, s-a disputat marți, 23 august 1949, și a fost câtigată de UTA cu 3-2 (2-0), marcatori fiind Bartucz, Dumitrescu și Reinhardt, respectiv Blaj și Eles.
Conform clasamentului oficial publicat, AMEFA Flamura Roșie a încheiat Cupa ”23 August” pe locul 3 la fotbal și pe locul 2 la total (pe toate disciplinele sportive).
Așadar, sâmbătă, 20 august 1949, stadionul SSCA (fost și viitor Gloria) a găzduit un interesant cuplaj fotbalistic, cele două sferturi de finală ale Cupei ”23 August”: AMEFA Flamura Roșie - SSCCA de la ora 15 și Armata - SSCA de la ora 17.
Sâmbăta fiind zi lucrătoare, doar câteva sute de spectatori au venit pe o căldură sufocantă să asiste la primul meci al zilei, care avea un favorit cert - AMEFA Flamura Roșie, echipă în rândul căreia jucau doi foști internaționali și alți fotbaliști de valoare. Cei doi internaționali erau Zoltán Szaniszló II și Iosif Slivăț. Szaniszló II, jucător aflat la finalul carierei de fotbalist și începutul carierei de antrenor, la aproape 40 de ani, a revenit la AMEFA după aproape 10 ani, timp în care, între 1940 (an în care AMEFA a fost desființată de autoritățile legionare) și 1948 a jucat în orașul său natal, Cluj, la Clubul Atletic Cluj (KAC, între 1940 și 1944 în campionatul Ungariei), echipă care și-a schimbat numele în Vasas, apoi Ferar Cluj, înainte de a fuziona cu CFR Cluj. El a fost selecționat de 5 ori în naționala României între 1935 și 1938 ca jucător al AMEFA și o dată în cea a Ungariei, în 1932, pe vremea când juca la Hungária Budapesta. Este interesant că el a revenit la AMEFA în 1949 cu puțin înaintea colegului său din echipa de sfârșit de ani 30, Iosif Slivăț. Acesta, puțin mai tânăr, avea la activ 3 selecții în naționala României din perioada 1939-1940, când juca la AMEFA și apoi la Rapid București, plus două titluri de campion obținute cu UTA (ITA) în 1947 și 1948. În afara celor doi, în echipă se aflau jucători precum Armin Mosko și Camil Schertz, originari din Oradea și veniți ”la pachet” de la CFR Arad; Camil Schertz era, la rândul său, campion național cu UTA (ITA), pentru care jucase în sezonul 1947-1948. În atac, Virgil Huzum juca ultimele sale meciuri la AMEFA, urmând să fie transferat la UTA, unde avea și el să câștige campionatul României în anul 1950; ceva mai târziu avea să se transfere tot la UTA și portarul Ferenc (Francisc) Kiss, campion al României cu echipa textilistă în 1954.
AMEFA Flamura Roșie avea aproximativ următoarea componență: Ferenc Kiss (Gheorghe Boșneac) - Petru Cohan, Traian Sârbu - Armin Mosko (Ioan Voicu), Iosif Slivăț, Zoltán Szaniszló II - Camil Schertz (Tóth Károly), dr. Dumitru Jifcovici, Virgil Huzum (Mihai Moșuleț), Pavel Boariu I, Imre Sándor. Din echipă mai făceau parte Gheorghe Oprița, Petru Popovici, Zoltán Meszáros, Vasile Nossa. Fiind vorba de o competiție neoficială, erau posibile schimbările.
Arbitri: Morocz - Văgălău și Păcurar.
Meciul nu a avut istoric, AMEFA Flamura Roșie câștigând cu scorul categoric de 7-1 (4-0). Armin Mosko a deschis scorul după o acțiune pe banda dreaptă, iar Virgil Huzum a reușit o ”dublă” pentru 3-0. Rezultatul pauzei l-a stabilit Sándor Imre, extrema stângă a roș-negrilor.
În a doua repriză, AMEFA a redus turația motoarelor, dând posibilitatea adversarilor să înscrie golul de onoare, prin Márossy. Finalul a aparținut însă tot celor de la AMEFA Flamura Roșie, care au mai punctat de trei ori, prin Pavel Boaru, Iosif Slivăț și (din nou) Sándor Imre, care iată, a înscris înainte de finalul fiecărei reprize.
Publicul spectator a aplaudat la scenă deschisă evoluția echipelor, în special a învingătorilor, care au câștigat din nou la scor, după 6-0 cu Banatul Sânnicolau Mic, în optimi.
În celălalt sfert de finală, care a urmat acestui joc, CS Armata a învins fără prea multe probleme pe SSCA (Gloria) cu 3-0, profitând de faptul că adversarii au avut un meci în plus cu o zi înainte (rejucarea cu Indagrara).
A doua zi, duminică, 21 august 1949, s-au desfășurat semifinalele, de data aceasta pe stadionul UTA. Cele două echipe divizionare, UTA și CFR Arad, erau mari favorite în fața celor două echipe districtuale, AMEFA Flamura Roșie și CS Armata, mai ales că se calificaseră direct în această fază și jucătorii lor intrau pe teren odihniți. Totuși, meciul vedetă al zilei, dintre UTA și AMEFA Flamura Roșie, a fost unul destul de echilibrat, și s-a încheiat cu o victorie la limită a textiliștilor, 2-1 (2-1), în condițiile în care AMEFA a deschis scorul prin Camil Scherz iar foștii și viitorii campioni au fost nevoiți să întoarcă rezultatul, prin golurile lui Kovács și Szuhanek. CFR Arad a dispus cu 1-0 (1-0) de CS Armata, gol Palfi. Finala Cupei, dintre UTA și CFR, s-a disputat marți, 23 august 1949, și a fost câtigată de UTA cu 3-2 (2-0), marcatori fiind Bartucz, Dumitrescu și Reinhardt, respectiv Blaj și Eles.
Conform clasamentului oficial publicat, AMEFA Flamura Roșie a încheiat Cupa ”23 August” pe locul 3 la fotbal și pe locul 2 la total (pe toate disciplinele sportive).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu