La mulți ani 2025!

AMEFA a avut un an 2024 destul de bun, cu clasări la mijlocul clasamentului - locul 8 (din 14 echipe) la finalul sezonului 2023-2024 și locul 5 (din 8 echipe) la finalul turului de campionat 2024-2025. În aceste clipe de bilanț, gândurile noastre se îndreaptă spre ceea ce a fost în 2024, dar totodată și spre ceea ce va fi în 2025. Ne dorim cu toții un an nou mai bun, din toate punctele de vedere.

La final de an, urăm tuturor jucătorilor, staff-ului, suporterilor, familiilor acestora, tuturor celor care ne sunt alături într-un fel sau altul, precum și adversarilor și iubitorilor sportului în general, un An Nou Fericit, cu sănătate și împliniri pe toate planurile!

 

La Mulți Ani!

 

Legende ale fotbalului amefist: Marian Nicolau

Marian Nicolau, cunoscut și ca ”Nae” între prieteni, s-a născut pe 31 iulie 1976 la Bârlad (județul Vaslui). A fost de mic atras de magia fotbalului și, cu fizicul său impresionant, s-a specializat încă din anii junioratului pe postul pe care a jucat întreaga viață, cel de fundaș central. Primii pași în fotbal i-a făcut în orașul natal, Bârlad. S-a făcut remarcat încă de la o vârstă fragedă la prima echipă a Rulmentului Bârlad, alături de care a reușit promovarea în divizia C la sfârșitul sezonului 1996-1997. Din 1997 până în 2000, Marian Nicolau a evoluat aproape meci de meci pentru Rulmentul Bârlad, în divizia C, făcându-se remarcat prin intervențiile sale sigure, viteza sa de reacție, duelurile fizice câștigate cu atacanții adverși în situații dificile pentru defensivă.

Marian Nicolau la unul din primele antrenamente cu ACU Arad la începutul anului 2009. Sursa foto: liga2.prosport.ro

În vara anului 2000, a făcut pasul spre fotbalul mare, fiind adus de antrenorul Jean Gavrilă la Gaz Metan Mediaș, echipă care tocmai promovase pe prima scenă a fotbalului românesc după o pauză de peste 50 de ani. Marian Nicolau s-a integrat foarte repede în colectiv și a evoluat în mai multe meciuri ale Gazului în divizia A, fiind coleg de linie defensivă cu Flavius Șomfălean. Echipa nu era însă pregătită pentru Divizia A și, în ciuda unui start bun, a terminat pe ultimul loc la finele sezonului 2000-2001, retrogradând în divizia B, cu toate că în pauza de iarnă a fost adus ca antrenor Silviu Dumitrescu.

În ciuda retrogradării, o bună parte din lotul medieșean a decis să rămână și să continue să evolueze pentru Gaz Metan Mediaș și în divizia B. Printre acești jucători s-a numărat și Marian Nicolau, care în această perioadă s-a mutat cu totul la Mediaș. Au urmat încă 3 ani la Gaz Metan, cu evoluții bune și foarte bune, sub bagheta lui Silviu Dumitrescu și, în returul sezonului 2003-2004, a lui Ioan Ovidiu Sabău. În toți acești ani, Gaz Metan s-a clasat pe poziții bune în clasament, iar Marian Nicolau s-a detașat ca titular incontestabil pe poziția de fundaș central.

Căpitanul și fundașul ”de fier” al ACU Arad, Marian Nicolau, își mai face odată datoria, respingând mingea din careu. Sursa foto: liga2.prosport.ro

În vara anului 2004, fostul său antrenor de la Gaz Metan, Jean Gavrilă, l-a chemat pe ”Nae” la FC Sibiu, unde se strânseseră mai mulți jucători cu valoare, capabili de o performanță deosebită. În sezonul 2004-2005, cu Marian Nicolau în centrul defensivei, FC Sibiu a încheiat pe locul 2 în seria sa de Divizia B, la doar un punct de prima clasată (și promovată) Pandurii Târgu Jiu. În acest sezon, Marian Nicolau a și marcat de două ori pentru sibieni. Ratarea promovării a fost însă fatală echipei sibiene, al cărui drum a luat-o în jos din acel moment.

În vara anului 2005 însă Marian Nicolau s-a transferat la CS Otopeni, echipă de asemenea cu pretenții la nivelul diviziei B. Acolo a jucat vreme de doi ani, până în 2007, cu rezultate foarte bune, evoluând în 51 de meciuri și marcând un gol, având ca antrenor pe Marian Pană. Având deja statutul unui jucător experimentat, care știa totodată să se impună atât pe teren, cât și în vestiar, a devenit în scurt timp și căpitanul echipei CS Otopeni, fiind apreciat de colegi și de staff-ul tehnic deopotrivă.

Marian Nicolau (stânga, în albastru) ia fața jucătorilor adverși în disputa pentru minge. Sursa foto: liga2.prosport.ro

În vara anului 2007, antrenorul Marian Pană a acceptat o nouă provocare din partea echipei Cetatea Suceava, care tocmai retrogradase din divizia B în divizia C, și își dorea în cel mai scurt timp revenirea în al doilea eșalon fotbalistic al țării. Marian Pană l-a luat cu el și pe căpitanul de la CS Otopeni, Marian Nicolau, care astfel a ajuns să joace din nou în divizia C, după o pauză de 7 ani. De data aceasta însă, spre deosebire de Rulmentul Bârlad, Cetatea Suceava a dominat seria în care se afla și a promovat ”la pas” în divizia B în anul 2008. Marian Nicolau a mai rămas și în sezonul următor, în turul campionatului 2008-2009, la Cetatea Suceava, dar problemele financiare de la sfârșitul anului 2008, cauzate de criza economică, au afectat și clubul sucevean.

Astfel, Marian Nicolau a plecat din nou, chiar în celălalt capăt al țării, la ACU Arad, echipă care era, într-o formă mai diluată, urmașa vechii AMEFA. La momentul respectiv, ACU era o echipă susținută aproape exclusiv de Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș” din Arad și condusă cu o mână ”forte” de apriga doamnă Gheorghița Onu, ale cărei relații în lumea fotbalului au determinat-o să-l aducă pe ”Nae” la Arad. Recent revenită (la fel ca și Cetatea Suceava) în divizia B, ACU se zbătea din răsputeri să scape de retrogradare, motiv pentru care în pauza de iarnă au fost aduse ”întăriri” în toate compartimentele.

Marian Nicolau (ACU Arad, în albastru) se pregătește să degajeze din apropierea liniei de fund a terenului, sub presiunea unui adversar de la Unirea Alba Iulia. Sursa foto: liga2.prosport.ro

La ACU, în returul sezonului 2008-2009, Marian Nicolau a făcut cel mai des echipă în centrul apărării cu Remus Lung, ceilalți fundași centrali care au mai evoluat alături de el fiind Cosmin Aldea (venit la rândul său în iarnă de la FC Botoșani), Eugen Miculescu sau Ilie Mușuroaia. Din cauza ”frezei”, atunci când Nicolau și Aldea jucau împreună, erau foarte greu de deosebit din tribună! În tribunele de pe stadionul ”Motorul”, unde ACU s-a mutat după demolarea stadionului emblematic CFR-Vagonul (care fusese cel mai vechi din țară) în 2006, nu era însă mare înghesuială, puținii fani ai echipei universitare găsind dificilă deplasarea până în cartierul Aradu Nou, excepție făcând meciurile cu echipele mai ”tari”, și mai cu seamă derby-ul local cu UTA, când stadionul s-a umplut până la refuz. În acel meci, Marian Nicolau a avut o sarcină dificilă, alături de Remus Lung, aceea de a-l marca pe viitorul vârf al naționalei României, George Țucudean, care a izbutit totuși să înscrie golul victoriei textiliștilor cu 1-0. Dincolo de acest meci, ACU a făcut un retur bun de campionat, bilanțul fiind de 8 victorii, 2 egaluri și 7 înfrângeri, în total 26 de puncte în 17 meciuri, mai mult decât rezonabil, și, dacă n-ar fi fost zestrea prea săracă din tur și eroarea colosală făcută de conducerea clubului la ultimul meci de pe teren propriu cu FC Bihor (încheiat 1-1, în condițiile în care ACU avea nevoie de victorie), echipa nu ar fi retrogradat.

Marian Nicolau a jucat în 14 din cele 17 meciuri, din care 12 ca titular și în 10 ca integralist. În meciul cu Internațional Pitești a fost schimbat înainte de pauză după ce a primit o lovitură în față de la un adversar, părăsind terenul plin de sânge. Această imagine, de luptător, a fost cea care l-a consacrat și la ACU Arad, la fel ca și la celelalte cluburi pe unde a trecut. A fost, meci de meci, unul dintre cei mai buni jucători de pe teren, un adevărat ”stâlp” al defensivei studenților arădeni.

Marian Nicolau intervine cu capul pentru a respinge balonul în meciul dintre ACU Arad și Unirea Alba Iulia. Sursa foto: liga2.prosport.ro

Deși retrogradarea cu siguranță nu făcea parte din planuri, ”Nae” nu a plecat de la ACU și a rămas și în sezonul 2009-2010, în divizia C, obiectivul echipei fiind revenirea cât mai rapidă în eșalonul secund. Întrucât o bună parte din lot a rămas pe mai departe, la fel ca și antrenorul Costel Bogoșel și întreg staff-ul tehnic, ACU Arad a terminat pe locul 2 seria de divizia C și a reușit promovarea în divizia B, având în vedere că prima clasată, Pandurii II Târgu Jiu, nu avea drept de promovare. Și în divizia C, Marian Nicolau a avut prestații foarte bune și, ca urmare a influenței sale asupra jocului, dar și asupra celorlalți componenți ai lotului, a primit la un moment dat și banderola de căpitan al echipei studențești. În plus, el a devenit la rândul său student al Universității de Vest ”Vasile Goldiș” din Arad, fapt care a contribuit la integrarea sa în rândul echipei și a ”cimentat” relațiile cu ceilalți jucători și cu staff-ul tehnic, atașat acestei instituții universitare.

În sezonul 2010-2011, ACU Arad a evoluat în divizia B. În afara meciurilor de campionat, ACU Arad a avut șansa de a întâlni în Cupa României pe campioana CFR Cluj. Și din motive legate de televizare, și din cauza capacității reduse a tribunelor de pe ”Motorul”, meciul s-a jucat în nocturnă pe stadionul UTA. Mii de spectatori au venit la meci să vadă campioana, dar și pe ACU, echipa arădeană fiind susținută frenetic de cei prezenți. Marian Nicolau a jucat titular și în acest meci, alături de Dănuț Bilia, Cosmin Aldea, Alin Gligor și Eugen Miculescu într-o linie defensivă cu 5 fundași, menită să oprească tăvălugul ceferist. Scorul s-a menținut 0-0 până la finalul celor 90 de minute și părea că și prelungirile se vor termina cu același scor. Abia în minutul 116, Bud a reușit să aducă victoria oaspeților și calificarea în optimile Cupei României. Marian Nicolau nu mai era însă pe teren, fiind schimbat în minutul 74 de Ciprian Roșca.

Marian Nicolau (al doilea din dreapta), în mijlocul colegilor de la ACU Arad, după marcarea unui gol. Sursa foto: liga2.prosport.ro

Sezonul 2010-2011 avea însă să fie ultimul pentru ACU Arad, nu doar în divizia B, ci în general, echipa desființându-se după încheierea campionatului. Rezultatele nu au fost cele scontate, echipa a fost din nou aproape să se salveze, dar, probabil, mai ales spre final, situația financiară nu era de natură a-i încuraja foarte mult pe fotbaliști, care și-au făcut totuși datoria atât cât s-a putut. În acest sezon, Marian Nicolau a evoluat în 25 de meciuri (din totalul de 28), din care 24 ca titular, iar în 22 a fost integralist. La fel ca și în anii precedenți, a fost un jucător indispensabil în defensivă, contribuția sa în acest compartiment fiind foarte importantă pentru echipă.

În total, Marian Nicolau a evoluat în 39 de meciuri pentru ACU Arad în divizia B, la care se adaugă alte peste 20 de meciuri în divizia C și mai multe meciuri în Cupa României, unde ACU Arad a trecut aproape în fiecare an de mai multe tururi, ajungând să joace de două ori cu echipe de primă ligă.

În vara anului 2011, Marian Nicolau a dat probe la Farul Constanța, dar în cele din urmă a ajuns în al treilea eșalon, la FC Hunedoara. A evoluat acolo doar în turul campionatului 2011-2012, în iarnă transferându-se în județul Arad, la Național Sebiș, echipă care juca în aceeași serie de Liga a 3-a ca și hunedorenii, sub conducerea antrenorului Lucian Tetileanu. În 2012, ajuns deja la 36 de ani, s-a alăturat mai multor foști colegi de la ACU Arad, la Ineu, unde echipa locală CS Ineu juca în Liga a 4-a Arad. În 2012-2013 a reușit promovarea cu CS Ineu în Liga a 3-a, sub bagheta antrenorului Adrian Abrudean. În 2013-2014 a continuat aventura cu CS Ineu în Liga a 3-a, cu același antrenor.

Apărarea echipei ACU Arad (în galben-negru), coordonată de Marian Nicolau (în plan îndepărtat), se pregătește să contracareze o lovitură liberă a celor de la Silvania Șimleu Silvaniei. Sursa foto: liga2.prosport.ro

După 2014, ”Nae” s-a retras la Mediaș, acolo unde are o frumoasă familie. Cu toate acestea, nu a renunțat cu totul la activitatea fotbalistică, jucând până în ziua de azi! Chiar dacă nu mai este la prima tinerețe, el este un pilon de bază al echipei de fotbal din comuna Ațel, evoluând în Liga a 5-a Mediaș, atât la Dacia Ațel (care a fost numele echipei până în 2018), cât și la AS Viitorul Ațel (din 2018 până în 2024 și, la cum arată lucrurile, și în anii următori). El și-a construit și propriile sale afaceri, în domeniul horeca, având chiar în centrul orașului Mediaș un frumos local, denumit cât se poate de inspirat, ”La Nae”.

Marian Nicolau (primul din stânga) alături de actualii colegi, de la AS Viitorul Ațel (județul Sibiu). Sursa foto: Facebook

În memoria suporterilor echipei AMEFA și ai ACU Arad, el a rămas drept un fundaș ”de fier”, un adevărat stăpân al careului, neîntrecut în duelurile fizice și mai ales în cele aeriene, mereu atent la șiretlicurile atacanților adverși, cu poziționare bună și un joc combinativ de bună calitate, peste media obișnuită a unui jucător din defensivă. Calitățile sale fizice de excepție l-au transformat într-un ”stâlp al apărării” și iată că, și la 48 de ani, încă se menține la un nivel de invidiat și poate evolua, fără probleme, 90 de minute, în Liga a 5-a Mediaș.

Crăciun Fericit! Kellemes karácsonyi ünnepeket! Merry Christmas! Fröhliche Weihnachten! Feliz Navidad! Joyeux Noël! Vesele Vianoce!

 AS AMEFA urează ”Sărbători fericite” tuturor jucătorilor, staff-ului tehnic, suporterilor, adversarilor, și tuturor celor care, într-un fel sau altul, au fost implicați în viața asociației noastre sau sunt alături de noi. Fie ca Moș Crăciun să vă aducă tot ce vă doriți! 

Turul s-a încheiat cu o înfrângere usturătoare: Viitorul Poieni - AMEFA 7-0 (3-0)

Ultima etapă a turului de campionat în Liga a 5-a, zona Cluj, seria Vest, s-a disputat duminică, 3 noiembrie. AMEFA a evoluat de la ora 12 pe terenul liderului, Viitorul Poieni. Cu un lot ”subțire”, ca urmare a numeroaselor absențe, la care s-a adăugat și faptul că echipa a jucat în zece încă din prima repriză după eliminarea lui Rareș Suciaghi, și în nouă spre finalul meciului, după eliminarea portarului Paul Șofron, AMEFA a suferit o înfrângere usturătoare, greu de digerat, mai ales prin prisma scorului, care, obiectiv vorbind, ar fi putut fi altul (mai blând), dacă AMEFA ar fi concretizat măcar una dintre marile ocazii avute iar arbitrul nu s-ar fi grăbit cu cartonașele.

AMEFA (cu tricouri roșii, în stânga), brigada de arbitri și Viitorul Poieni (tricouri negre, în dreapta) înainte de startul partidei. Foto: Raularian Rusu

AMEFA a evoluat cu: Paul Șofron - Denis Alexandru, Andrei Lakatos (57 János Szabó), Emil Trifan, Robert Rus - Sebastian Chiș, László Dénes - Arthur Agopcsa (51 Alex Molnar), Rareș Suciaghi, Rareș Ciprian Câmpan - Mihnea Jurca. Alături de echipă au mai fost Raularian Rusu și Gabriel Suciaghi.

Meciul a fost arbitrat de o brigadă clujeană, cu Octavian Trenca la centru, ajutat de asistenții Matei Mărgărit și Mihai Alexandru Buiga. Observator din partea AJF a fost domnul Alexandru Pop (Dej).

Cartonașe galbene: Bogdan Ionuț Varodi (min. 58), Florin Mihai Popa (min. 82), Bogdan Alexandru Todea (min. 85), respectiv László Dénes (min. 35), Rareș Suciaghi (min. 35 și 36), Rareș Ciprian Câmpan (min. 36).

Cartonașe roșii: Rareș Suciaghi (min. 36) - pentru cumul de cartonașe galbene, Paul Șofron (min. 86) - pentru henț în afara careului.

Despre meci, la un asemenea scor, nu ar trebui spuse prea multe. Totuși, câteva lucruri ar trebui menționate. De exemplu, încă din startul partidei, Mihnea Jurca a ratat două bune ocazii de a deschide scorul pentru AMEFA (min. 3 și 6). Dacă măcar una ar fi fost fructificată, poate alta era soarta partidei. Așa însă, gazdele au fost cele care au deschis scorul: după o centrare de pe partea dreaptă, Florin Mihai Popa a preluat în careu și a finalizat din apropiere: 1-0 (min. 9).

În continuare, meciul a fost destul de echilibrat. Viitorul Poieni a avut mai mult posesia, dar atacurile lor nu au reușit să străpungă decât rareori defensiva bine organizată a oaspeților, finalizarea lăsând însă de dorit. De cealaltă parte, AMEFA a contraatacat tăios, iar Mihnea Jurca a mai avut două șanse de a înscrie, una dintre ele uriașă, dar a ratat de fiecare dată. Conform legilor lui Murphy (și ale fotbalului), dacă o echipă ratează, cealaltă înscrie. Astfel, după o fază bine lucrată în centru, Cristian Gabriel Nicula a fost angajat în stânga, și, singur cu Paul Șofron, a punctat: 2-0 (min. 32).

La acest scor, disputele la centrul terenului s-au intensificat, iar arbitrul de centru nu a gestionat corect situațiile. Rareș Suciaghi a comis mai multe faulturi, încă de la începutul partidei, iar gazdele au cerut tot mai insistent arbitrului să acorde cartonașul galben pentru faulturi repetate. În min. 34, arbitrul a acordat eronat o lovitură liberă gazdelor din propria jumătate, după un nou ”fault” al lui Rareș Suciaghi, care însă de data aceasta nu a fost altceva decât o simulare grosolană a jucătorului de la Poieni, pe care a sesizat-o tot stadionul (se vede și pe înregistrarea video), mai puțin arbitrul. Jucătorii de la AMEFA au protestat vehement și au primit două cartonașe galbene (min. 35) - László Dénes și Rareș Suciaghi (în cazul său nu e clar dacă acest cartonaș a fost pentru faulturi repetate sau pentru proteste). Peste doar un minut, un contact între Rareș Suciaghi și un jucător de la Poieni la centrul terenului a fost interpretat din nou ca fiind fault de către arbitru, care i-a și acordat al doilea cartonaș galben jucătorului de la AMEFA (din nou nu e clar, dacă pentru așa-zisul fault sau pentru proteste), și implicit cartonașul roșu (min. 36). Spiritele s-au inflamat din nou și Rareș Ciprian Câmpan a primit și el cartonașul galben. Pe acest fond de nervozitate, arbitrul a scos prea ușor cartonașele și a decis practic definitiv soarta partidei, AMEFA evoluând în inferioritate numerică restul jocului. Din acest moment, singura problemă care s-a mai pus a fost diferența de scor, fiind evident că Viitorul Poieni nu va mai avea nici un fel de probleme în a câștiga cele trei puncte.

De altfel, până la pauză s-a făcut 3-0, după o acțiune frumoasă a lui Marian Alexandru Medrea pe partea dreaptă, finalizată cu aplomb (min. 43).

În a doua repriză, gazdele și-au majorat constant avantajul și și-au permis să introducă pe teren toți jucătorii de pe bancă, în condițiile în care AMEFA a căutat în primul rând să limiteze proporțiile scorului. Chiar în debutul reprizei, după o centrare de pe partea stângă la colțul scurt, Dragoș Mihai Varodi a luat fața fundașilor și a portarului și a reluat în plasă: 4-0 (min. 49). Intrat pe teren în min. 63, Vasile Florin Păun a înscris celelalte trei goluri pentru Viitorul Poieni, reușind astfel un hat-trick din postura de rezervă! Mai întâi, el a fost lansat printre apărătorii centrali ai AMEFA și a reușit să strecoare mingea pe lângă portarul Paul Șofron, ieșit în întâmpinare: 5-0 (min. 67). Apoi, după o acțiune pe partea stângă, ajuns aproape de colțul terenului, a șutat spre poartă dintr-un unghi imposibil, surprinzându-l și pe portarul Paul Șofron: 6-0 (min. 76).

În min. 86, la o minge lungă de urmărire a gazdelor, portarul Paul Șofron a ieșit neinspirat din careu și a calculat greșit traiectoria mingii, fiind nevoit să intervină cu mâna, pentru a nu lăsa atacantul advers singur cu poarta goală în față. A rezultat un al doilea cartonaș roșu pentru AMEFA, care a rămas în nouă. În lipsa unui portar de rezervă, Sebastian Chiș a intrat în poartă. Din lovitura liberă rezultată, gazdele au înscris și ultimul gol al meciului. În loc să tragă la poartă (cum se aștepta toată lumea), gazdele au pasat inteligent lui Vasile Florin Păun, demarcat în careu (și scos din offside de unul din jucătorii de la AMEFA plasat pe linia porții, alături de portar), iar acesta a înscris lejer cu un șut la colțul scurt, stabilind scorul final: 7-0 (min. 88).

Din fericire pentru AMEFA, atât gazdele, care n-au mai insistat, cât și arbitrul, care n-a acordat prea multe minute de prelungire, au înțeles că un 7-0 e suficient de umilitor, pentru că altfel sigur s-ar fi putut ajunge și la un scor-record.

Pentru AMEFA, aceasta a fost cea mai severă înfrângere din ultima vreme, și din care trebuie trase unele învățăminte. Turul s-a încheiat cum nu se poate mai prost, dar asta și pentru că programul a prevăzut ca ultimele două meciuri să se dispute cu cele mai puternice echipe din serie (Someșul Gilău și Viitorul Poieni).

Fiind ultima etapă din acest an (2024), jucătorii și staff-ul AMEFA au sărbătorit (într-un număr mai mic decât de obicei) după-amiază la restaurantul Daniel Berar din cartierul clujean Mănăștur. A fost o sărbătoare mai degrabă tristă, după un astfel de rezultat, dar întotdeauna la final de an trebuie avute în vedere rezultatele de ansamblu din acel an, nu neapărat ultimul dintre ele, deși este clar că acesta apasă cel mai mult pe suflet.

Legende ale fotbalului amefist: Helmut Duckadam (1959-2024)

Unul dintre cei mai mari portari din istoria AMEFA și din istoria fotbalului românesc, Helmut Duckadam, a ieșit astăzi din ”scena vieții” pentru a intra definitiv în legendă. O veste nespus de tristă, care ne-a prins nepregătiți pe toți. Sintagma ”apără Duckadam” a intrat și a rămas în vocabularul curent al limbii române.

Eroul de la Sevilla, Helmut Duckadam, s-a născut la Semlac (județul Arad) pe 1 aprilie 1959. A evoluat, la pitici și juniori, la echipa locală Semlecana Semlac. La liceu s-a mutat la Arad și a evoluat, la grupele de juniori de la Clubul Sportiv Școlar Gloria Arad, începând cu anul 1974. În 1977, la doar 18 ani, a debutat la seniori la Constructorul Arad, echipă care evolua atunci în divizia C pe stadionul din cartierul Micălaca (fostul Telecom, actual Kaufland). Evoluțiile foarte bune de la Constructorul l-au adus în vizorul echipei UTA, la care s-a transferat în anul următor, debutând în divizia A pe 17 septembrie 1978 (la 19 ani), într-un meci pierdut de UTA în deplasare, 2-0 cu CS Târgoviște. În anii următori s-a impus ca titular la UTA, în ciuda vârstei fragede (mai ales pentru un portar), și a fost martor la două retrogradări ale echipei în divizia B (1979 și 1982), evoluând astfel în două sezoane și în divizia B (1979-1981). În sezonul 1981-1982, în ciuda faptului că UTA a retrogradat, prin evoluțiile sale constant bune și foarte bune, Helmut Duckadam a atras atenția și selecționerului echipei naționale, fiind convocat în premieră la echipa națională (unde a evoluat de 2 ori în anul 1982), dar și echipelor de top din campionatul României din acea vreme. De altfel, deși retrogradată la sfârșitul sezonului 1981-1982, UTA dădea echipei naționale doi jucători: portarul Helmut Duckadam și atacantul Marcel Coraș. La UTA, Helmut Duckadam a avut 53 de apariții pe prima scenă a fotbalului românesc, cumulat în sezoanele 1978-1979 și 1981-1982, la care se adaugă peste 60 de meciuri în divizia B în sezoanele 1979-1980 și 1980-1981.

În 1982, Helmut Duckadam s-a transferat la Steaua București, echipă cu care avea să cunoască consacrarea pe plan intern și internațional. În scurt timp, el a câștigat postul de titular la Steaua. În sezonul 1983-1984, Steaua a terminat pe locul 2 în divizia A, iar în sezonul următor, 1984-1985, Steaua a devenit campioană a țării după o pauză de 7 ani. Performanța va fi repetată și în anii următori, până în 1989 inclusiv. Ca urmare a cuceririi titlului de campioană în 1985, Steaua București a evoluat în Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1985-1986. În acest sezon s-a înregistrat și cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc, câștigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, după o finală electrizantă cu FC Barcelona, jucată tocmai în Spania, pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla, și care s-a încheiat 0-0 după 90 de minute și după prelungiri. De această performanță se leagă și celebritatea lui Helmut Duckadam, singurul fotbalist român care a intrat în Cartea Recordurilor (Guinness Book of Records), pentru că a apărat toate cele 4 penalty-uri executate de fotbaliștii Barcelonei (n-a mai fost nevoie și de un al cincilea), Alesanco, Pedraza, Alonso și Marcos, în vreme ce pentru Steaua au transformat Lăcătuș și Balint, astfel echipa militară câștigând cu 2-0 la lovituri de departajare.

 Portarul Helmut Duckadam la Sevilla, câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Steaua (1986)

Din păcate, la scurt timp după meciul de la Sevilla, deși a mai apărat de câteva ori, și a și înscris din penalty într-un meci din cupă cu Progresul Vulcan, câștigat de Steaua cu 5-1, Helmut Duckadam a suferit un anevrism axilar, care a necesitat o intervenție chirurgicală la brațul drept. Această intervenție i-a impus o pauză prelungită și l-a scos din fotbalul mare. La Steaua a evoluat în 80 de meciuri în prima divizie a țării, la care se adaugă numeroase alte meciuri în Cupa României sau în cupele europene. Este interesant de remarcat că, deși a mai fost convocat la echipa națională, nu a mai apucat să evolueze după anul 1982.

Helmut Duckadam a revenit acasă, la Arad, începând cu anul 1986, putând fi văzut ca spectator la meciurile de divizia B sau divizia C ale echipelor arădene. El a avut o simpatie deosebită pentru clubul Vagonul Arad (fosta AMEFA), unde evoluau câțiva dintre prietenii săi. Vagonul Arad era la acel moment una dintre echipele care se lupta an de an pentru promovare din divizia C în divizia B, terminând de mai multe ori pe locul 2 în seria în care evolua, inclusiv în sezoanele 1986-1987 și 1987-1988. În cele din urmă, la sfârșitul sezonului 1988-1989, echipa vagonară a reușit promovarea în divizia B (de unde retrogradase în 1984). Echipa era antrenată pe atunci de Gheorghe Borugă, care i-a propus lui Duckadam să se alăture nu numai ca prieten, ci și ca membru al staff-ului tehnic (antrenor cu portarii). La Vagonul evoluau trei portari buni, Mitrov, Ivan și Sim, care concurau pentru postul de titular. Antrenamentele pe care le făcea cu portarii i-au dat lui Helmut Duckadam, la începutul sezonului 1989-1990, când Vagonul juca deja în divizia B, încrederea că și el ar mai putea apăra, în ciuda problemelor de sănătate.

Vagonul Arad în 1989. Duckadam este ultimul din dreapta de pe rândul de sus.

Echipa era într-un moment bun, iar antrenorul Gheorghe Borugă era nemaipomenit de fericit că Duckadam ar putea reveni în poartă. În Arad lumea deja vuia. Revoluția nu a făcut altceva decât să declanșeze ceea ce toți așteptam demult: hotărârea ca libertatea, tocmai câștigată, să fie prețuită din toate punctele de vedere. La începutul anului 1990, Duckadam a mers cu echipa Vagonul în cantonament nu doar ca simplu membru al staff-ului, ci ca portar titular al echipei. Evoluțiile sale din câteva meciuri amicale (care au strâns spectatori mai mulți decât unele meciuri oficiale) au dat încredere că lucrurile sunt bune și că poate juca. În returul campionatului 1989-1990, Helmut Duckadam a devenit portar titular al echipei Vagonul, fapt care a contribuit la creșterea semnificativă a numărului de spectatori (și suporteri) ai echipei în Arad, dar și în deplasare, unde oamenii se înghesuiau să-l vadă pe viu pe eroul de la Sevilla. Ca fapt divers, chiar cu puțin înainte de apariția cărții sale, O victorie aplaudată (Editura Militară, 1990), Duckadam a apărat un penalty într-un meci cu Mureșul Deva. Într-un alt meci de pomină, jucat la Reșița (cu CSM Reșița), Duckadam a înscris un gol din acțiune, mai exact degajând din propriul careu, surprinzându-l ieșit din poartă pe portarul advers.

În sezonul 1990-1991, în dubla sa postură, de portar și de membru al staff-ului, Duckadam a avut un rol decisiv în performanța extraordinară a clubului Vagonul Arad, care a încheiat turul pe primul loc, fiind o candidată certă la promovare, în ciuda faptului că în aceeași serie se aflau echipe mult mai puternice, inclusiv concitadina UTA. Din păcate, în loc ca echipa să fie susținută de toată suflarea arădeană, unii mai degrabă au făcut tot posibilul ca minunea să nu se întâmple și Vagonul să rămână în divizia B. Pauza de iarnă a adus unele schimbări la echipă, iar în retur, performanțele vagonarilor au scăzut. Starea de sănătate a lui Helmut Duckadam nu a mai fost la fel de bună, nu a mai apărat în toate meciurile, iar în cele din urmă s-a retras definitiv din postura de jucător activ. În sezonul 1991-1992, el a mai rămas alături de echipă (redenumită Astra Arad) pentru o perioadă, deși era clar că nucleul de jucători care făcuseră performanță (la nivelul diviziei B) se destrăma văzând cu ochii, deznodământul fiind retrogradarea echipei în divizia C la sfârșitul acestui sezon. Helmut Duckadam a evoluat în peste 50 de meciuri pentru Vagonul Arad în divizia B, înscriind și cel puțin un gol (cel de la Reșița).

După 1992, Helmut Duckadam a rămas totuși aproape de fenomenul fotbalistic. Problemele de sănătate însă nu l-au ocolit. Din 2010 și până în 2020 a fost președinte de onoare al clubului Steaua (FCSB). Starea sa de sănătate s-a înrăutățit în 2024, fiind operat pe cord deschis în luna septembrie. Sâmbătă, 30 noiembrie, s-a simțit foarte rău și a fost dus de urgență la Spitalul Militar. Din păcate, de azi, 2 decembrie 2024, nu mai este alături de noi, intrând definitiv în legendă.